Câştigătorul ia totul

DARUL MAGILOR


O.Henry


Un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi. Atâta era tot. Iar şaizeci de cenţi din aceştia erau în monede de un cent. Bănuţi economisiţi câte unul sau doi de fiecare dată din apriga tocmeală cu băcanul, cu zarzavagiul şi cu măcelarul până ce-ţi ardeau obrajii de ruşinea nemărturisitei strâmtorări pe care o presupunea o tocmeală atât de strânsă. De trei ori îi numărase Della. Un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi. Iar a doua zi era Crăciunul!
Era limpede că nu aveai alta de făcut decât să te trânteşti pe mica sofa şubredă şi să te porneşti pe plâns. Aşa făcu şi Della. Ceea ce duce la cugetarea că viaţa e făcută din plânsete, suspine şi zâmbete: suspinele, binenţeles, predominând.
În timp ce stăpâna casei aluneca de la prima fază la a doua, să ne aruncăm puţin ochii prin casă. Un apartament mobilat, la chiria de opt dolari pe săptămână. Ceea ce înseamnă că, fără a da cu totul impresia de mizerie, casa ar putea totuşi atrage atenţia agentilor de urmărire a cerşetorilor.
Jos, la intrare, se afla o cutie de scrisori în care n-ar fi putut încăpea nici o scrisoare şi o sonerie căreia degetul niciunui muritor nu i-ar fi putut smulge vreun sunet. Se mai afla acolo şi o carte de vizită purtând numele “Mr James Dillingham Young”.
Literele “Dillingham” păruseră înaripate în bătaia vântului, într-o perioadă anterioară, mai prosperă, când posesorul acestui nume era plătit cu 30 de dolari pe săptămână. Acuma, când venitul se redusese la 20 de dolari, arătau şterse ca şi cum s-ar fi pregătit foarte serios să se comprime într-un modest şi nepretenţios “D”. Însă de câte ori domnul James Dillingham Young venea acasă şi ajungea în apartamentul său, era strigat “Jim”şi foarte strâns îmbrăţişat de doamna Dillingham Young, cu care aţi făcut cunoştinţă sub numele de Della. Aşa că totul era de fapt în regulă.
Della termină cu plânsul şi începu să se ocupe de obraji mânuind pămătuful de pudră. Apoi se aşeză amărâtă la fereastră, să se uite la o pisică cenuşie care se plimba pe un gard cenuşiu într-o curte dosnică şi cenuşie. Mâine avea să fie Crăciunul şi ea avea numai un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi pentru darul pe care voia să i-l cumpere lui Jim. Fiecare cent îl economisise de luni de zile, şi iată la ce biet rezultat ajunsese. Ce vrei, douăzeci de dolari pe săptămână nu te duc prea departe! Cheltuielile depăşiseră calculele ei. Totdeauna le depăşesc.
Numai un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi ca să-i cumpere un cadou lui Jim! Jim al ei! Câte ceasuri fericite nu petrecuse ea plănuind ceva drăguţ pentru Jim! Ceva fin şi rar şi de bună calitate, ceva care să merite cât de cât onoarea de a fi proprietatea lui Jim!
Între cele două ferestre ale camerei se afla o oglindă înaltă. Aţi văzut poate vreo oglindă într-un apartament mobilat, închiriat cu opt dolari. O persoană foarte subţire şi foarte agilă ar putea, prinzând imaginea ei într-o secvenţă rapidă de fâşii longitudinale, să obţină o vedere destul de clară a felului în care arăta. Della fiind foarte subţire, ajunsese să stăpânească această artă.
De la fereastră, făcu o piruetă şi, dintr-o singură mişcare, se proţăpi în faţa oglinzii. Ochii îi străluceau ca briliantele, dar faţa îşi pierduse culoarea în 20 de secunde. Îşi trase iute părul în jos şi-l lăsă să cadă în toată lungimea lui.
În posesiunea familiei Dillingham Young existau două lucruri cu care se mândreau amândoi deopotrivă. Unul era ceasul de aur al lui Jim care aparţinuse tatălui său şi mai înainte bunicului său. Celălalt era părul Dellei. Dacă regina din Saba ar fi locuit în apartamentul din partea cealaltă a gurii de ventilaţie, Della şi-ar fi lăsat într-o zi părul să-i atârne pe fereastră la uscat, numai şi numai ca să deprecieze giuvaergicalele şi podoabele maiestăţii-sale. Dacă regele Solomon ar fi fost portarul, cu toate comorile lui înghesuite în subsol, Jim şi-ar fi scos ceasul de câte ori ar fi trecut pe acolo numai şi numai ca să-l vadă pe rege smulgându-şi barba de invidie.
Acum, frumosul păr al Dellei se împrăştie în jurul ei, unduitor şi strălucitor ca o cascadă blondă. Îi ajungea până mai jos de genunchi şi părea că o învăluie întocmai ca o haină. Şi-l ridică apoi, nervos şi repezit. Şovăi doar o dată, un singur minut, şi rămase liniştită, în timp ce o lacrimă, două, lunecară ca o boabă de rouă pe covorul roşu, uzat.
Îşi zvârli pe umeri jacheta ei veche, maro, îşi înfundă pe cap vechea ei pălărie maro. Se răsuci brusc şi, cu o scânteie care încă stăruia în ochii ei, zbură pe uşă, pe scări în jos, pe stradă.
Nu se opri decât acolo unde se vedea firma “Doamna Sofronie – Obiecte de păr de toate nuanţele”.
Della urcă în fuga la etajul indicat şi-şi adună puterile, gâfâind. Doamna voinică, tare pudrată, inexpresivă, nu prea arăta a “Doamna” … Sofronie.
- Îmi cumpăraţi părul? o întrebă Della.
- Cumpăr, spuse doamna. Scoateţi pălăria să vedem cum arată.
Cascada blondă se rostogoli la vale.
- Douăzeci de dolari, spuse doamna, ridicând masa de păr cu o mână expertă.
- Dă-mi-i iute, se învoi Della.
O! şi următoarele două ceasuri goni pe aripi trandafirii. Nu daţi atenţie acestei metafore chinuite. Della scotocea prăvăliile ca să caute cadoul pentru Jim.
Îl găsi, în fine.
Desigur că fusese predestinat să-i aparţină lui Jim şi nimănui altuia. Nu se mai găsea unul ca acesta în nici o altă prăvălie – şi Della pe la toate umblase. Era un lanţ de platină pentru un ceas de buzunar, simplu şi pur în desen, proclamându-şi valoarea numai prin substanţa lui şi nu prin ornamentele artificioase; era aşa cum ar trebui sa fie toate lucrurile: de bună calitate. În adevăr, un lanţ demn de ceasul lui Jim. Era ca şi el. Limpezime şi valoare – calificativele li se potrivesc ambilor. Douăzeci şi unu de dolari, apoi fuga acasă cu cei optzeci şi şapte de cenţi ce-i mai rămăseseră. Cu lanţul acela prins la ceasornic, Jim putea să pară curios să afle ora în orice societate s-ar fi aflat. În ciuda faptului că ceasul acela era atâta de grozav, el se uita câteodată la mersul acelor pe furiş, din cauza cureluşei de piele veche pe care o folosea în loc de lanţ.
Când Della ajunse acasă, starea ei de euforie făcu loc unei uşoare prudenţe a raţiunii. Ea scoase fierul de frezat, aprinse gazul şi se puse pe lucru ca să repare ravagiile făcute persoanei sale din generozitate şi dragoste. Asta, dragi priteteni, e totdeauna treabă grea, treabă gigantică.
După patruzeci de minute capul ei era acoperit de bucle mici şi dese care o făceau să arate ca un şcolar care a tras la fit. Îşi privi imaginea în oglindă, cu atenţie şi în mod critic.
- Dacă Jim nu mă omoară de cum mă vede, îşi zise, atunci va spune că arăt ca o coristă de la Coney Island. Dar ce era să fac, of, ce era să fac cu un dolar şi optzeci şi şapte de cenţi?!
La ora 7, cafeaua era gata şi tigaia se afla pe plită, fierbinte şi gata să frigă antricoatele.
Jim nu întârzia niciodată, Della ţinea lanţul făcut ghem în mână şi şedea pe colţul mesei de lângă uşa pe care trebuia să intre Jim. Auzi pasul lui pe scară, jos, la primul etaj, şi pentru un moment faţa i se făcu albă ca varul. Avea obiceiul să şoptească mici rugaciuni în legătură cu lucrurile cele mai simple din viata de toate zilele. Şopti şi acum: Te rog, Doamne, fă-l să creadă că sunt încă frumoasă.
Uşa se deschise. Jim intră şi o închise. Arăta slab şi foarte îngândurat. Bietul băiat, n-are decât douăzeci şi doi de ani şi poartă grija unei familii. Se vedea că are nevoie de un palton nou şi era şi fără mănuşi. Jim se opri în uşă, nemişcat ca un prepelicar când adulmecă prepeliţa. Ochii lui, fixaţi asupra Dellei, aveau o expresie pe care ea nu o putea desluşi, dar la care ea se aşteptase. Pur şi simplu o privea fix, cu acea expresie nedefinită, pe faţă.
Della sări de pe masă şi se duse la el.
- Dragă Jim, strigă ea, nu te uita aşa la mine. Mi-am tăiat părul şi l-am vândut pentru că nu puteam suporta gândul să petrec Crăciunul fără să-ţi fac un cadou. Părul va creşte din nou. Nu te superi, nu-i aşa? Pur şi simplu a trebuit să fac asta. Părul meu creşte foarte repede. Urează-mi un Crăciun vesel şi hai să fim fericiţi! Tu nu ştii ce drăguţ, ce drăguţ şi frumos cadou am pentru tine.
- Ţi-ai tăiat părul?, întrebă Jim anevoie, ca şi cum n-ar fi înţeles încă faptul acesta atât de material nici după cel mai greu efort mintal.
- L-am tăiat şi l-am vândut, zise Della. Cu toate astea, mă placi tot aşa de mult ca înainte, nu? Sunt eu, fără păr nu sunt tot eu?
Jim se uită prin odaie, plin de curiozitate.
- Spui că părul tău s-a dus, zise el cu un aer cam nătâng.
- Nu-l mai căuta, zise Della. E vândut, îţi spun eu, vândut! Este ajun de Crăciun, băiatule. Fii bun cu mine pentru că părul pentru tine s-a dus. Poate ca firele mele de păr au fost numărate, continuă ea cu o voce dulce şi pe un ton mieros, dar nimeni nu poate vreodată cântări dragostea mea pentru tine. Să pun antricoatele la foc, Jim?
Jim se trezi repede din năuceală. O îmbrăţişă pe Della. Timp de zece minute hai să privim discret un obiect fără importanţă, în direcţia cealaltă. Opt dolari pe săptămână sau un million pe an, ce importanţă au? Un matematician sau om de spirit ţi-ar da un răspuns greşit. Magii aduceau daruri de preţ, dar răspunsul tot nu se afla printre ele. Această tristă afirmaţie va fi clarificată mai târziu.
Jim scoase din pardesiul lui un pachet şi-l trânti pe masă.
- Să nu mă înţelegi greşit, Della, zise el. Nu cred că o asemenea chestie ca tăiatul părului, sau
ca bărbieritul, sau spălatul capului, ar putea să mă facă să-mi iubesc fata mai puţin. Dar dacă vei deschide pachetul acela, vei vedea de ce, pentru o clipă, mi-am pierdut cumpătul.
Degete albe şi agile rupseră foaia şi hârtia. Un ţipăt de bucurie şi de extaz, apoi, vai! O fulgerătoare schimbare de atitudine, pur feminine – lacrimi şi vaiete. A fost nevoie ca stăpânul casei să uzeze de toata puterea de convingere de care era capabil. Căci acolo erau întinşi pieptenii, seria întreagă, pentru tâmple şi pentru ceafă, pe care Della îi admira de multă vreme într-un galantar de pe Broadway. Piepteni frumoşi de baga curată, cu rame încrustate cu pietre preţioase – exact în nuanţa ce se potrivea părului dispărut. Erau piepteni scumpi, Della ştia asta şi inima îi sângerase după ei şi-i dorise ai ei, dar cosiţele care trebuiau înfrumusetate cu podoabele dorite nu mai erau.
Totuşi, îi strânse la piept şi după multă vreme fu în stare să se uite în sus cu ochi înceţoşaţi şi să zică, zâmbind:
- Părul meu creşte atât de repede, Jim!
Cu mâna întinsă, ea i-l oferi. Metalul preţios, inert părea a străluci, reflectând spiritul ei vioi şi arzător.
- Nu-i un obiect elegant, Jim? Am scormonit tot oraşul ca să-l găsesc. Te poţi uita acum de o sută de ori pe zi la ceas. Dă-mi ceasul! Vreau să văd cum arată cu lanţ!
În loc s-o asculte, Jim se prăvăli pe canapea, puse mâinile pe cap şi surâse.
- Della, spuse el, hai să punem bine darurile de Crăciun şi să le păstrăm niţel. Sunt prea frumoase ca să le întrebuinţăm acum. Am vândut ceasul ca să am bani să-ţi cumpăr pieptenii. Şi acum ce-ar fi dacă ai pune antricoatele?

Magii, după cum îi ştiţi, erau oameni înţelepţi – foarte înţelepţi – care au adus pruncului daruri în staul. Ei inventară arta darurilor de Crăciun. Fiind înţelepţi, darurile erau, fără îndoială, înţelepte, dând posibilitatea de a fi schimbate între ele dacă erau de aceeaşi natură. Şi aici v-am povestit neconvingător cronica fără evenimente a doi copii zăpăciţi care, neavând înţelepciune, sacrificară unul pentru altul cele mai mari comori ale casei. Dar, în încheiere, daţi-mi voie să vă spun vouă, înţelepţilor zilelor noastre, că dintre cei care fac daruri, aceştia doi au fost cei mai înţelepţi . Dintre toţi cei care dau şi primesc daruri, cei ce seamănă cu aceştia sunt cei mai înţelepţi. Asemenea oameni sunt, pretutindeni, cei mai înţelepţi. Ei sunt magii.