"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

vineri, 30 decembrie 2011

Viitorul este prezentul


William Peter Blatty
*
EXORCISTUL :

" Cred ca am un dar, insa nu este ocult. De fapt este perfect natural.
Eu cred ca noi toti stam cu cate un picior pe fiecare mal.
TIMPUL este cel de care suntem constienti.
Dar din cand in cand, cate o greseala a naturii, cum sunt eu, receptioneaza o strafulgerare de la celalalt picior;
iar acesta, este, cred, in ETERNITATE.
Ei bine, eternitatea nu are notiunea de timp.
IN ETERNITATE, VIITORUL ESTE PREZENTUL.

Asa incat, atunci cand imi simt celalalt picior, reusesc sa vad viitorul. Cine stie, poate ca nu. Poate ca totul este coincidenta."
*

Este 31 decembrie 2011. Azi, fiecare dintre noi are un picior pe pamant si celalalt, ridicat pentru a pasi in anul nou, 2012. Va doresc un an nou fericit si bucurii eterne!

marți, 27 decembrie 2011

Vise despre racoarea tarmurilor


Nu demult, Diana a spus ca a pus mana pe romanul "Racoarea tarmurilor" de nobeliatul pentru literatura Eyvind Johnson, prozator suedez, si temandu-ma sa nu lase cartea jos, sub presiunea problemelor gospodaresti mai presante in vremea sarbatorilor, vin cu aceasta postare, in care, prezint in ilustratie, doua romane ale prestigiosului autor : "Racoarea tarmurilor", care este o interpretare contemporana a epopeii homerice "Odiseea", de o savoare delicioasa, si "Vise despre trandafiri si flacari", carte pe care Diana a citit-o dar nu o mai are, si despre care a postat pe blogul "Diana Alzner", eu fiind norocosul care a raspuns intrebarii sale despre numele uitat de ea, al unui personaj pe care l-a indragit ( era prin ianuarie 2010, poate februarie).
Este un roman postmodern ( aparut in 1949, pe cand termenul "postmodern" nu era inca uzual) despre Inchizitie, rezonant in actualitate, scris cu o ironie de bun gust. Iar personajul Dianei se numeste Daniel Drouin. Pui tu, Diana, link la vechea ta postare la care fac referire?

vineri, 23 decembrie 2011

The Life of Our Lord - Charles Dickens


"Daca nu stiti cine a fost Iisus si ce a facut trebuie sa va spun ca s-a nascut acum foarte multa vreme, aproape doua mii de ani, intr-un loc care se numea Bethleem. Tatal si mama Lui locuiau intr-un oras numit Nazaret, dar treburile i-au pus sa calatoreasca spre Beethleem. Tatal sau se numea Iosif, iar mama lui Maria. Orasul Bethleem fiind intesat de oameni care si acestia venisera acolo cu treburi, Iosif si Maria n-au putut sa fie gazduiti la niciun han si nici in vreo casa de oameni. Au gasit culcus doar intr-un staul, adica doar intr-un grajd de vite,
SI ACOLO S-A NASCUT IISUS HRISTOS.
Nu a avut nici leagan acolo, nici pat, asa ca Maria si-a asezat pruncul in ceea ce se numeste o iesle, adica locul din care mananca paie si fan caii, si acolo a adormit pruncul sfant. In timp ce dormea, niste pastori care isi pazeau oile la pasunat au vazut un Inger trimis de la Dumnezeu, luminos si frumos cum nu mai vazusera vreodata, si care se apropie de ei de-a curmezisul izlazului. La inceput le-a fost teama de el si au cazut la pamant si si-au ascuns fetele. Dar ingerul le-a spus :
- Astazi in orasul Bethleem din apropiere s-a nascut un copil care va creste mare si va ajunge atat de bun incat Dumnezeu il va iubi ca pe fiul sau si copilul ii va invata pe oameni sa se iubeasca intre ei si sa nu se certe si sa nu raneasca ori sa jigneasca pe nimeni.
Si numele lui va fi Iisus Hristos
iar oamenii ii vor aseza numele in rugaciunile lor, pentru ca ei vor sti ca Dumnezeu iubeste acest nume si vor sti ca si ei trebuie sa-l indrageasca. Apoi ingerul le spuse pastorilor sa se duca la staulul acela si sa-l priveasca pe pruncul din iesle, ceea ce ei facura. Si ingenuncheara langa El asa adormit cum era si rostira
vorbe frumoase :
- Dumnezeu sa binecuvanteze acest prunc ! "

* * *

joi, 22 decembrie 2011

"Colind de Crăciun"


Părintele Nicu Steinhardt a insistat mult timp să citesc această carte. De câte ori deschideam "Jurnalul Fericirii" îmi amintea de ea!
Dar ai fost tu cel care mi-a aşezat-o în palme şi o citesc cu plăcere.
Crăciun fericit, Sandu!
Sărbători cu pace şi linişte tuturor!

Livada cu Mierle şi Missouri leneşă.

marți, 20 decembrie 2011

"Doctor Faustus"


"Allegro apassionato" aş numi acest roman dacă ar fi să aleg un termen ce ţine de muzică.
Thomas Mann izbuteşte nu doar să formuleze idei, idei cu totul noi la vremea la care erau aşternute în scris, ci să  exprime "tensiunea ideilor", aşa cum i-ar fi plăcut lui Nichita Stănescu.
Am reţinut multe citate, nu ştiu la care să mă opresc, îl aleg pe cel dintâi din caietul de lectură:
"Muzica e ambiguitatea ridicată la rangul de sistem".

vineri, 16 decembrie 2011

Orion


Inainte de a fi o constelatie, Orion a fost un gigant care se indeletnicea cu vanatoarea. Ce poate fi mai presus pentru un vanator, decat sa-i fie dat in viata sa se infatiseze insasi zeitei Artemis? I-a fost data lui Orion aceasta bucurie, care a avut drept consecinta, trasformarea gigantului intr-o formatiune de astri. Drumul iubirilor sale avea sa duca de la Merope, fiica regelui Oinopion, pe care a sedus-o, atunci cand a fost chemat sa-i starpeasca regelui salbaticiunile din regat, pana la Artemis si apoi, pe bolta cerului.
*
Iubirile lui Orion nu i-au adus fericirea. Pentru seducerea Meropei, Oinopion i-a luat vederea, pe care sfatul prietenului sau Hephaistos, fiul lui Zeus si al Herei, el insusi, zeu al focului, i-a redat-o. Dupa ce a fost orbit de tatal Meropei, Orion s-a refugiat la Hephaistos. Acesta l-a indemnat sa-si ia drept calauza un copil si sa calatoreasca spre Soare-Rasare. Pe acest drum Orion si-a recapatat vederea.
*
Recapatarea vederii, l-a facut pe Orion, ca intalnind-o, sa se indragosteasca de Artemis, zeita vanatorii, fapt care i-a dus moartea.
*
Se zice ca zeita insasi i-ar fi luat viata, pentru indrazneala de a se fi indragostit de ea, dar adevarul este ca Apollo, fratele zeitei, si zeu al luminii, este cel care, omorandu-l, l-a transformat pe Orion intr-o constelatie.
Ceea ce nu inseamna ca Artemis nu este o zeita cruda. Cum altfel ar putea sa fie zeita vanatorii?

vineri, 9 decembrie 2011

Cartea Psalmilor - Sefer Tehilim


Psalmii, in numar de 151, dintre care, cel din urma este necanonic,
sunt cantari inspirate ale inchinatorilor la Dumnezeu, scrisi in vremurile veterotestamentare, pusi pe note si destinati inchinarii publice la Domnul in Templul din Ierusalim. Psalmii aduc laude lui Dumnezeu si contin rugaciuni insotite de implorari dupa ajutor si indurare divina, ei exprima credinta in Domnul si increderea in mila sa. Unii psalmi contin evocari istorice despre bunatatea iubitoare a lui Dumnezeu, altii exprima profetii, si contin nenumarate invataturi ziditoare pentru credinta, intr-un limbaj ales, impresionant, realizand un festin spiritual fara asemuire.
*
In Biblia Ebraica, Cartea Psalmilor are titlul Sefer Tehilim, ceea ce se talcuieste "Cartea Laudelor". Cuvantul "psalmi", provine din Septuaginta greaca, unde termenul "psalmoi", desemneaza cantarile intonate cu acompaniament muzical.
*
Voi posta, pe viitor, despre autorii Psalmilor si vremea cand au fost scrisi.

luni, 5 decembrie 2011

Moş Nicolae aduce cărţi





Într-un an, cu mult, mult timp în urmă, Moş Nicolae mi-a dus această cărticică: „Luna-Betiluna şi Dora-Minodora”.
Acum mă gândesc că a fost într-un fel o imprudenţă din partea mamei; ar fi trebuit să fie avertizată despre faptul că literatura mă acaparase sub vraja ei încă din vara în care am decis să rămân să locuiesc în pădure după lectura volumului „Cipi, acest pitic uriaş”.
Ei bine, după ce am citit despre Dora-Minodora şi Luna-Betiluna, cele două păpuşi ce îngrijeau o grădină, am fost cuprinsă de dorinţa firească de a avea aceleaşi îndeletniciri, cu toate că era în plină iarnă.
Ghivecele cu flori de pe veranda casei au suferit diverse şi ciudate operaţiuni, dintre care, mai ales unele mai radicale, au adus partea feminină a familiei – mama şi bunica – în pragul leşinului.
Desigur că l-am reclamat vinovat pe Moşul. De ce îmi adusese o carte atât de minunată încât să fiu cuprinsă brusc de un val de hărnicie şi creativitate în domeniul horticol?

sâmbătă, 3 decembrie 2011

"Alegerea Sophiei"


Am citit stând lângă foc, ascultând cântecul ceainicului (pe care l-aş fi vrut samovar).
Pe tot parcursul acestei lecturi mi-a stăruit în minte un pasaj din „Calomnii mitologice” a lui O. Paler:
„Dar ce valoare are o pasiune dacă nu e excesivă, deci fără măsură? Lecţia lui Don Quijote e cât se poate de limpede. Nu se poate iubi, cu adevărat, decât nebuneşte.
A te bate cu morile de vânt făcând calcule, gândindu-te la riscul că poţi să pari ridicol, transformă sublimul în stupiditate.”
Sophie a iubit nebuneşte. Pusă în faţa unei imposibile alegeri a ales...just, deşi a fost o alegere instinctivă.
Iar apoi, pe la sfârşitul cărţii, dau de acest pasaj despre doctorul Jemand von Niemand:
„Şi atunci nu era cel mai simplu lucru să-şi reînvie credinţa în Domnul şi, totodată să-şi afirme omeneasca sa capacitate pentru rău, comiţând cel mai intolerabil păcat din câte era capabil să conceapă? Pentru bunătate mai era timp. Mai întâi un mare păcat. Unul a cărui măreţie să conste în subtila lui generozitate: o opţiune. La urma urmei, stătea în puterea lui să-i condamne pe ambii copii. Iată singura explicaţie pe care am reuşit s-o dau crudei comportări a doctorului Jemand von Niemand faţă de Sophie, când, de ziua păcălelilor, apăruse în faţa lui cu cei doi copilaşi...”
Este un raţionament de tip dostoievskian care îl înrudeşte pe acest von Niemand cu Nikolai Stavroghin: o luăm prin iad ca să ajungem la lumină. Doar că niciunul din cele două personaje nu a mai ajuns.

miercuri, 30 noiembrie 2011

Inventia lui Morel - Adolfo Bioy Casares


"Invenția lui Morel" de Casares, este un roman fantastic, în care irealitatea imaginată este sădită într-un sol real, palpabil. Niște oameni interacționează pe o insulă, unde ajunge un intrus, autoexilat de teama unei justiții omenești ce amintește de "Procesul" lui Kafka, și acesta constată că se află într-un teritoriu al neliniștii, în care desfășurarea întâmplărilor reale, pe care le observă de la distanță, se insera pe o dimensiune neobișnuită, care scapă înțelegerii. Observatorul vede o lume dezarticulată, guvernată de legi de neînțeles, în care fondul și forma nu se află în armonie, în care vizibilul nu se face văzut, iar nevăzutul nu este nevăzut, o lume a realității fantastice, o lume de fantasme reale, lumea în care nu se poate muri, dar nici nu se poate trăi... De unde să știe refugiatul că lumea pe care o contempla, izvorăște din aparatul inventat de Morel, cum să înțeleagă el faptul că invenția lui Morel a permis absorbirea unei felii de viață, pe care o poate conserva și reda ad infinitum?
*
Câte cărți mai am să-ți propun spre lectură, Diana, de-ai ști...

miercuri, 23 noiembrie 2011

Eagle/SRSFF la Gaudeamus 2011

 
Gaudeamus 2011 va fi un targ de carte unde paradoxal rolul hartiei se va vedea mult diminuat, predand cu adevarat stafeta catre virtual si în Romania. Si aceasta nu doar pentru ca padurile s-au rarit si materia prima costa, ci mai mult datorita adoptiei largi a echipamentelor electronice adaptate pentru lectura – tablete, telefoane inteligente, laptopuri.
 
Se observa de ceva vreme sectiuni in crestere dedicate cartii electronice la Libraria Elefant.Ro  si similar la edituri printre care mentionam  Editura Eagle sau Editura Nemira. Initiativele de acum mai bine de 3 ani dau roade si au acum publicul lor dedicat. Prin urmare, lansarile din acest an respecta trendul, adoptand o componenta mixta.
Putem anunta astfel rezultatele colaborarii intre SRSFF , Editura Eagle  si Libraria Elefant.ro concretizata in lansarea pe durata targului Gaudeamus 2011 a patru volume din care primele doua pe hartie şi celelalte doua in format electronic:
 
1. Venus – povestiri erotice science fiction – prima antologie de erotic science fiction din Romania este volumul in care SRSFF (Societatea Romana de Science-Fiction si Fantasy) reuneste cele mai bune texte primite, scrise pe o tema data pentru anul 2011.
 
Urmeaza trei din nominalizarile la Concursul de roman „Seniorii Imaginatiei” editia 2011, organizat de SRSFF impreuna cu Editura Eagle:
 
2. Calatorie in Capricia – de Mircea Oprita
 
 3. Chestionar pentru doamne care au fost secretarele unor barbati foarte cumsecade – de Liviu Radu
 
 4. Insula pescarusilor – Mircea Liviu Goga
Nu ramane decit sa va invitam fie la standul Librariei Nautilus ca de obicei, sau la standul Elefant.ro. Va asteptam cu drag si va uram spor la lectura !

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Pomul Vieţii

La vremuri de ispită, îndoială şi durere Mama-mare adăuga rugăciunilor obişnuite ale zilei citirea Psaltirii.

vineri, 11 noiembrie 2011

La Winnipeg, unde nu ne vom intoarce niciodata

Aveam, inca din anii de liceu, lucrarea "O istorie a literaturii romane", in trei volume, de Ovid S. Crohmalniceanu, dar cartea nu mai era la moda, iar autorul nu se mai bucura de o reputatie care sa-l recomande in lipsa prescriptiilor absolute ale curiculei scolare, asa ca ma inspiram, pentru nevoile curente, din istoiria literaturii de Rotaru, iar mai tarziu, cand Iosif Constantin Dragan ne-a restituit "Istoria literaturii romane" de Calinescu, am luat lucrarea, ca unic reper, pana in 2008, cand am adus in Babel "Istoria critica a literaturii romane" de Nicolae Manolescu, care-mi va tine de cald pana la sfarsitul vietii.
*
In 1980 a aparut un volum de povestiri fantastice de Ovid S. Crohmalniceanu, autor despre care imi puteam imagina orice ... , ca s-a repatriat in Israel, ca a luat premiul Nobel pentru arta culinara, ca s-a logodit cu o martiana, dar nu si faptul ca va publica "Istorii insolite", iar peste alti sase ani, si "Alte istorii insolite". Si chiar daca mi-as fi imaginat aceste lucruri, tot nu as fi crezut ca un scriitor roman va avea de spus un cuvant in plus la cele patru legi ale roboticii, dupa "Eu robotul " si restul ciclului robotilor de Asimov.
*
Povestirea "La Winnipeg, unde nu ne vom intoare niciodata", imi vine bine, mai ales pentru titlul ei, caruia doresc sa-i opun pe loc mitul eternei reintoarceri, dar daca tot m-am oprit la o povestire fantastica, si inca pe blogul Dianei, ea insasi autoare de povestiri fantastice si membra a SRSF&F, poposesc, macar cat de un picnic la marginea drumului si in povestirea despre androizi a lui Crohmalniceanu. Trebuie sa incep cu prima lege a roboticii: 1) Robotul nu are voie sa pricinuiasca nici un rau omului, nici sa permita, prin neinterventie, sa i se intample vreun rau unei fiinte umane. A doua lege era deja abolita de doua secole la vremea despre care ne povesteste Crohmalniceanu, iar legea a treia, este cea care ii permite androidului sa-si apere existenta, dar numai fara a contrazice legea 1). A parta lege nu are rol aici, de fapt, si Asimov s-a referit la ea mai tarziu. Iata si contributia lui Crohmalniceanu, la aceste legi, in scurtul meu picnic :
"Cetateni pe deplin liberi, androizii au aceleasi drepturi si indatoriri ca oamenii, cu obligatia suplimentara a supunerii, atunci cand devin apti pentru procreatie, operatiilor genetice preconizate de regulamentele in vigoare. Androizii pot exercita orice profesie, primesc aceeasi remuneratie ca oamenii pentru serviciile prestate, isi pot intemeia o familie, au drept la avere pesonala, au drept de a alege si de a fi alesi in functii publice. Li se interzice strict schimbarea identitatii, fiind pasibili de pedeapsa cu moartea pentru acest delict."
*
Pornind de la aceste idei, povestirea lui Crohmalniceanu aduce in scena oameni si androizi care dezbat problema raporturilor dintre oameni si roboti, probleme cu care, cu certitudine ca umanitatea va ajunge sa se confrunte, daca nu suntem cumva de pe acum dincolo de frontiere.
*
Ceea ce subliniaza unul dintre comentatori, este faptul ca androizii, care se nasc asemenea oamenilor, sunt anteprogramati pentru inclinatia spre profesiile cerute de economie, ceea ce contrazice libertatea lor de alegere aparent garantata, si constituie premiza unor contradictii generatoare de conflicte intre oameni si androizi.
*
Nici nu mi-as fi adus aminte ca Ovid S. Crohmalniceanu a trait si a scris, daca nu-mi puneam intrebarea care ar fi fost sansa mea de a influenta destinul Dianei, ca scriitoare de S. F., in imprejurarea in care distanta dintre "Livada cu mierle" si "Babel" nu ar fi de una jumatate din mia de kilometri. Gandind aceasta postare, am inteles ca ceea ce inseamna raporturile intre oameni si androizi, este de natura sa ne determine sa ne intrebam si cu privire la raporturile dintre noi, oamenii, care aici, in virtual, parem , uneori, simple jucarii. Cum sa facem sa ne fie mai bine tuturor?
*

marți, 8 noiembrie 2011

"Bucuria vieţii"


O recomand celor descurajaţi.
Şi, cum vremurile pe care le trăim asigură o rată mare a descurajaţilor, este evident că această carte ar trebui citită. Şi recitită.
Eu am învăţat din ea că nu e destul să ai talent pentru ca să fii recunoscut, nu e suficient să iubeşti pentru ca să fii iubit, nu ajunge să dăruieşti pentru ca să fii dăruit.
Am aflat că trebuie să-ţi urmezi drumul chiar dacă întârzii, chiar dacă te poticneşti, chiar dacă eşti doborât. Mai ales dacă eşti doborât.
Am descoperit că prietenia este un lucru rar, mai rar şi decât dragostea.
Am învăţat că trebuie să ai răbdare cu tine însuţi şi să-ţi acorzi întotdeauna încă o şansă, apoi să lupţi pentru şansa ta.
Iar când totul pare pierdut... nu apăsa pe trăgaci, aşteaptă. Aşteaptă.
Vincent n-a aşteptat.

"Recolta"
Vincent van Gogh spunea că doreşte să picteze "un peisaj unde nu este nimic altceva decât infinit şi eternitate". 
Despre "Bucuria vieţii" şi aici.

joi, 3 noiembrie 2011

"Fraţii Jderi"



Am căutat această carte pentru postarea de pe blogul celălalt. Am citit-o demult, dar era o altă ediţie, iar eu nu eram acasă.
Aseară când am pus mâna pe ea şi am deschis-o am găsit înscripţia de pe prima pagină şi mii de fiori mărunţi mi-au străbătut inima: tata fusese cândva adolescent (de necrezut), învăţase şi luase premiul I.
Îmi închipui cât de fericit a adus acasă cărţile primite şi i le-a arătat tatălui său, tata-mare, ştiu că n-a fost lăudat, deşi bătrânul era grozav de mândru în sinea lui, doar că pe atunci relaţiile de familie erau mai... discrete şi poate mai profunde, cu siguranţă mai aspre şi mai tonice.
Unde e tata acum? Unde e toată generaţia anului 1949? Câţi mai trăiesc, câţi s-au dus?

sâmbătă, 29 octombrie 2011

"Maşina Timpului"


Mi se întâmplă frecvent să mi se facă dor de o carte.
De câteva zile mi-e dor de „Maşina Timpului”, deşi mi-a lăsat un gust amar, amar şi concluzia cu care am încheiat-o după fiecare lectură a fost „toate ca o haină se vor învechi şi ca pe un veşmânt îi vei schimba şi se vor schimba” – adică legea entropiei va învinge.
Ecranizarea din 2002 este un film comercial, dar agreabil, iar muzica lui Klaus Badelt a reuşit, cred eu, să prindă ceva din spiritul cărţii marelui H. G. Wells.
Rămâne stăruitoare întrebarea: dacă ai putea călători în timp, unde (când) te-ai duce?


sâmbătă, 22 octombrie 2011

Sfarsitul Eternitatii

Titlul cartii, paradoxal, incitant, nu spune in fapt, nimic, caci ceea ce este etern, nu are sfarsit, exista perpetuu. Dar tocmai de aceea este un titlu incitant. Am incercat sa inteleg postarea Dianei Alzner , luand in mana acest roman de Asimov, din care abia de-mi amintesc cate ceva, dupa vreo 15 ani de la lectura. Aflu astfel din carte, ca omul tine in causul palmei sale, milioane, miliarde de lumi, adica, infinitul, si fiecare din aceste lumi, sunt cai ce ofera sanse de a cauta si gasi fericirea.
***

Andrew Harlan,
a fost ales, la varsta de 15 ani, in urma unei testari indelungate de care n-avea habar, sa studieze si sa cunoasca starea fundamentala a omenirii, cu varietatea ei infinita de feluri de fericire. Adus din Temporal, dincoace de cortina Eternitatii, rupt de familie si de lume, Harlan petrece timp de zece ani in scoala, ca novice, dupa care devine observator, specialist si in cele din urma, Etern.
***

Ai avut parte, Diana, de o initiere aparte in viata, care ma face sa-mi doresc sa-ti fiu invatacel, pe cat se mai poate. De aceea, ma gandesc ca ai ales aceasta carte, ca titlu de postare despre soarta blogurilor in virtual, dupa separarea de autori, mai degraba simbolic. Caci, in fapt, blogurile pot fi eliminate cu un singur click, iar ceea ce conteaza, este trairea, sentimentul si atasamentul, care raman inscrise in cartea lumilor, fara putinta sa fie sterse, in ciuda caracterului vremelnic al desfasurarilor temporale. Suntem temporali, dar avem sansa nemaipomenita de a avea vieti semnificative, unice si importante pentru masina care inregistreaza visul mortii eterne, care-i viata lumii intregi, cum zicea badita Mihai, inspirat de Schopenhauer.
***
Cat de departe am ajuns cu comunicarea noastra? Cat mai avem de parcurs, Diana, pentru a iesi din noviciat? Chiar este sfarsitul eternitatii?

duminică, 16 octombrie 2011

Pe scurt, despre domnii Dickens si Pickwick



Publicarea romanului "Documentele postume ale Clubului Pickwick" de Dickens, s-a facut in douazeci de fascicole lunare, incepand din 31 martie 1836, dar revista s-a vandut numai in patru sute de exemplare, la inceput, si daca dezastrul ce se profila, nu ar fi fost inlaturat de autor, prin introducerea, de la a cincia fascicula, a personajului Sam Weller, tonifiant pana la incredibil, eu nu as fi avut sansa sa citesc de doua ori in viata acest roman atat de diferit de celelalte scrise de acest autor indragit. Personajul Sam a ridicat tirajul la 50. 000 de exemplare, si "Documentele (...)" au castigat un loc in istoria literaturii. Acest Sam Weller este un fel de Til Buhoglinda englez, fiind iubit de cititorii din toate timpurile. "Documentele (...)" nu ating registrele grave ale tonalitatii autorului din alte romane, dar redau o fresca a Angliei primelor decenii ale veacului nouasprezece, cu moravurile judiciare, metehnele alegerilor parlamentare, cu betia generalizata si murdaria la propriu, de neconceput in Anglia de azi, cu afacerile necurate ale vremii, falsa eruditie si concurenta acerba chiar si in absenta competitiei. Nascut in 1812, Dickens a scris cartea la 24 de ani, iar eroul sau, domnul Pickwick, este unul dintre marii mei prieteni din carti, asemenea lui William din Basckerville, din "Numele trandafirului", de Eco.
*
Sa intram, ca de obicei, in text :
*

"Am comunicat personal si in scris , cu Clubul, spuse dl. Pickwick, i-am aratat intentia mea. In decursul lungii noastre absente, au avut loc in sanul sau mai multe neintelegeri. Retragerea mea, adaugata altor felurite imprejurari, a dus la dizolvarea lui. Clubul Pickwick a incetat de a mai exista. Nu voi regreta niciodata, rosti dl. Pickwick cu glas scazut, ca am consacrat aproape doi ani studierii diferitelor varietati ale caracterului speciei omenesti, desi preocuparea de ceea ce e nou parea multora o treaba usuratica. Aproape toata viata mea fiind consacrata afacerilor pozitive si imbogatirii, am vazut deschizandu-se dinainte-mi numeroase probleme despre care nu aveam nici o idee si care, nadajduiesc, mi-au largit inteligenta si mi-au desavarsit spiritul"

*
Numai cine se va incumeta sa citeasca cartea va vedea ce a fost in stare sa faca acest om, care iesise intr-o lume mizerabila, despre care nu avea cunostinta, caci a inteles sa-si deschida inima spre omenie si intelepciune, dar nu s-a inclinat in fata atotputerniciei masluitorilor legii, rectitudinea sa fiind exemplara, iar sacrificiul, rasplatit prin izbanda. Este o carte despre prietenie si omenie, intr-o lume complicata, pe placul inimii mele. O recomand cu drag cititorilor Dianei.

* * *

sâmbătă, 15 octombrie 2011

Radu Tudoran, restul pana la douazeci si unu


Mentionez, dintre cartile lui Radu Tudoran
din Biblioteca Babel si Livada cu Mierle,
romanele din ciclul
"Sfarsit de mileniu":
*
Casa domnului Alcibiade
Retragerea fara torte
Iesirea la mare
Victoria neinaripata
Privighetoarea de ziua
O suta unu lovituri de tun
Sub 0 grade

* * *

"O lume întreagă"



Lumea e a noastră.

miercuri, 12 octombrie 2011

"Balanţa"


-         De ce ai mai cumpărat-o? O citisem...
Acestea au fost cuvintele cu care l-am întâmpinat pe Andrei când mi-a adus acasă „Balanţa” lui Ion Băieşu.
Da, o citisem cu mult timp în urmă dar, de îndată ce am atins-o, mi-a venit în minte un citat din Salinger:
„There are still a few men who love desperately.”
Aceasta a fost concluzia primei lecturi. Că sunt oameni care iubesc ca să se apere de lume.
Atunci mă izbise asemănarea acestui cuplu, Mitică – Nela, cu cel format din Eva şi Secătura din „Fiul risipitor”: aceeaşi lipsă de griji pentru ziua de mâine, acelaşi nonconformism, aceeaşi inadaptabilitate.
Sunt oameni liberi.
Refuzul Nelei şi al doctorului de a se supune, de a intra în sistem este răsplătit prin multă suferinţă, dar şi prin şocul descoperirii finale – iubesc.

luni, 10 octombrie 2011

"Model de copilărie"

Am citit-o când încă mai repartizam oamenii în două sertare absolut distincte - pe unul din ele scria "Buni", pe celălalt "Răi".
Nelly m-a ajutat să deosebesc nuanţele.
Tot atunci am realizat că trecutul este cumva la dispoziţia noastră, îl putem modifica modificând felul în care îl percepem sau adâncimea la care coborâm în tentativa de a-l înţelege.

vineri, 30 septembrie 2011

Lord of the Flies

William Golding, nobeliat pentru Literatura in 1983, la un an dupa columbianul Gabriel Garcia Marquez, a publicat romanul "Imparatul mustelor' la 44 de ani, in anul 1954. Romanul a aparut in limba romana in 1969, in Colectia Meridiane, si este tradus in circa cincizeci de limbi, in tiraj de zeci de milioane de exemplare. Ecranizarea a sporit notorietatea cartii. Biblioteca Babel mai adaposteste si romanele "Martin cel avid", TRILOGIA MARII cu "Ritualurile trecerii", "Infruntarea" si "Incendiu la bord", ca si "Turnul". Am citit "Imparatul mustelor" in anii de liceu, in atmosfera de emulatie a strazii Corvinilor, cu fratii si prietenii, si am recomandat-o mereu de-a lungul vietii, astfel ca in 1983, am avut cu cine sa ma bucur de recunoasterea autorului.
* * *

Niste copii esueaza in conditii neclare pe o insula, se pare ca ar fi avut loc un conflict atomic, nu exista printre ei nici un adult, iar ei incearca sa-si organizeze viata dupa normele cunoscute ale civilizatiei. In conditiile de izolare si dezordine spatio-temporala, o parte dintre ei, degenereaza la nivel de instincte primare, si reactualizeaza , ca norma de fiintare, "legea junglei". Fiara, care zace dintotdeauna in om, dar poate sa ramana inhibata in conditiile vietii in civilizatie, iese la iveala pe insula, si face ravagii.
* * *

La varsta de 56 de ani, Golding a renuntat la catedra sa de profesor, ceea ce am facut si eu, la randul meu, si s-a dedicat scrisului, ceea ce imi doream sa fac si eu, si nu am facut. In anul 1988 a fost innobilat iar in 1993 a incetat din viata.
* * *

Sa intram un pic in carte :

"Ghicisera ca era O INSULA : tot catarandu-se printre stancile strajuite de mare, si prin aerul cristalin al inaltimilor, intelesera instinctiv ca marea ii inconjura."
(...)
Jack incepu si el sa strige, si strigatele lui Ralph nu se mai faceau auzite. Jack se apropie de trib si baietii devenira o masa compacta de amenintari, cu sulitele ridicate. In mijlocul lor se ghicea intentia unui atac. Ralph ii infrunta, pregatindu-si sulita. Piggy ii statea alaturi, tinand in mana talismanul - scoica fragila, de o splendoare stralucitoare. Uraganul de zgomote ii lovi ca o incantatie a urii"

luni, 26 septembrie 2011

"Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh"


„Învăţăm din istorie că omul nu învaţă niciodată nimic din istorie”.
Paradoxul lui G.B. Shaw îmi aminteşte cum am început să citesc „Cele patruzeci de zile de pe Musa Dagh” spre sfârşitul vacanţei de vară din 1984.
Tata era încântat ca va avea cu cine să discute cartea. Eu luasem alături un carneţel şi notam în el citate şi impresii, încercând să înţeleg tragedia lui Gabriel Bagradian, chiar dacă trăiam într-o lume diferită.
Oare am reuşit? În general, putem înţelege ceva asistând din afară?
Cam pe când mă aflam la mijlocul celui de al doilea volum a început şcoala şi după-amiezele mele s-au scurtat dintr-o dată.
În caietul de lectură am scris: „inexplicabilul din noi şi mai presus de noi” – ca pe semnul unei forţe imuabile care ne conduce şi pe care o descoperisem în cartea lui Werfel.
Există această forţă din afara noastră?
Sau e doar o scuză?
Învăţăm ceva din istorie?
Voi căuta „Cartea şoaptelor” de Varujan Vosganian să citesc, să caut un posibil răspuns, măcar parţial.


luni, 19 septembrie 2011

"Povestiri Orientale" - "Cea din urmă dragoste a prinţului Ghenghi"

Toţi suntem mai multe lucruri deodată, crâmpeie, umbre, năluci, suferim şi simţim plăcere, suntem părtaşi la poveste, uităm, trădăm, sacrificăm fără milă sau ne lăsăm cu blândeţe sacrificaţi. Se întâmplă să ajungem să-i vrăjim pe alţii cu ceea ce creăm. Se întâmplă să-i recunoaştem pe cei care ne iubesc cel mai mult şi să visăm la cei care ne-au dat uitării. Suntem personaje de poveste, ducem greutatea poveştii altcuiva şi o continuăm fără să ştim.”

Acesta este citatul care a rămas notat în caietul meu de lectură în dreptul cărţii „Povestiri Orientale” de Marguerite Yourcenar.
Însă în memoria mea adie amintirea unui prinţ retras la vârsta deplinei maturităţi în singurătatea unui pavilion unde este servit cu dragoste şi devotament de cea care-l iubeşte dintotdeauna şi nu-l poate părăsi, dar de care el, orbit de bătrâneţe, de prea multe şi năvalnice iubiri, nu-şi mai aduce aminte.
Cât îmi doream să recunosc şi să fiu recunoscută! Şi niciodată să nu rămân visând la cel care m-ar fi uitat... Cât aş fi vrut să trăiesc povestea cea fără sfârşit!
Am recitit această povestire, „Cea din urmă dragoste a prinţului Ghenghi”, vara trecută şi încă mă mir de inima necruţătoare şi largă a acestui bărbat.
Ca şi în urmă cu mulţi ani, pe când citeam „Labirintul lumii”, am fost fermecată de stilul autoarei, de precizia şi eficienţa cu care pătrunde în zonele cele mai ascunse ale sufletului.
Cine are curaj să se avânte pe marea agitată purtat de o simplă barcă, să citească „Izbăvirea lui Wang-Fo”.

duminică, 11 septembrie 2011

Livada cu mierle


"Una din ultimele mele seri in livada cu mierle este pe sfarsite. Ziua de toamna a fost insorita si linistita, s-a scurs pe neasteptate. A fost inca un cadou al zilelor care preced iarna. La sase si jumate este intuneric si frig, iar eu scriu acoperit cu o patura. Ma opresc cate odata, ca sa visez la primavara. Gandul meu sare peste iarna cu o agilitate de necrezut, ma vad cum scriu aici, intr-o zi de aprilie "



* * *Nici nu-ti poti inchipui, Diana, cat de mult mi-a placut acest roman bulgaresc de numai 144 de pagini,pe care l-am cumparat in 18 august 1988, pe cand imi faceam cursul de specializare, in Cluj-Napoca, unde ai studiat si tu Literele. Cum as fi putut sa-mi imaginez, altfel decat fiind Magicianul (altul, nu cel al lui Fowles) ca intr-un alt august, de peste exact 23 de ani, tu iti vei numi biblioteca cu titlul acestui roman?
*
"Livada cu mierle" de Dimitar Korudjiev

joi, 1 septembrie 2011

"Mai presus de toate"


Cărţile mele migrează prin bibliotecă rar de tot. Acum însă a venit un astfel de moment. E ciudat cum fiecare carte citită îmi trimite o emoţie când o iau în mână.
Azi m-am oprit cu mirare privind şi răsfoind cartea lui Eric Knight „Mai presus de toate”.
M-am întrebat deodată ce este „mai presus de toate” pentru mine? Ce este „mai presus de toate” pentru tine?
Ştim oare?
Ştia Clive Briggs? Ştia Prue Cathaway?
De ce oamenii trebuie să treacă prin iad – cum a trecut Clive prin iadul de la Dunkerque – pentru ca să poată afla ce este în adâncul propriei inimi?


miercuri, 24 august 2011

Jorge Luis Borges

" Scrierea metodica ma distrage de la conditia prezenta a oamenilor. Certitudinea ca totul este scris ne anuleaza sau ne schimba in fantasme. Eu cunosc locuri unde tinerii se prosterneaza in fata cartilor si le saruta cu evlavie paginile, dar nu stiu sa descifreze nici o litera. Bolile, discordiile eretice, ratacirile care inevitabil degenereaza in banditism, au decimat populatia. Cred ca am amintit de sinuciderile care se inmultesc an de an. Si poate ca ma inseala batranetea si frica, dar banuiesc ca speta umana - unica - e pe cale de disparitie si ca BIBLIOTECA o sa dureze mai departe : iluminata, solitara, infinita, inutila, incoruptibila, secreta."

*

Intr-o astfel de zi de 24 august, s-a nascut BORGES.
Am redat de ziua lui, acest fragment din
povestirea
"BIBLIOTECA BABEL",
care este si numele bibliotecii mele, care se vede in ilustratii.

joi, 18 august 2011

Cărţi vechi




M-am bucurat când am văzut că ai această ediţie din „Demonii”, Sandu.
E prima carte a lui Dostoievski pe care s-au oprit ochii mei.
Eram la mijlocul unui an urât, 1981. Se apropia vacanţa de vară. Dimineaţa mergeam la şcoală cu tata şi după ce coboram din autobuz mai aveam de străbătut câteva străzi. În satul unde tata era profesor, iar eu – elevă exista chiar şi o librărie! O dugheană întunecoasă. Intram cu încântare în locul acela. Îmi plăcea să-mi cumpăr tot felul de caiete şi carneţele. Tata căuta cărţi. Într-o zi a cumpărat o carte foarte groasă.
Era „Demonii”.
Apoi l-am văzut zile întregi stând pe banca de sub măr, la măsuţă, citind din carte şi notând câte un citat în jurnalul său. Mergeam la el şi aşteptam să-mi vorbească. Îmi spărgea sâmburi de caisă şi-mi dădea să mănânc miezul.
„Cum e cartea?” întrebam.
„Cu demoni.” spunea trist. „Şi demonii aceia sunt şi acum în lume” adăuga mai mult pentru el.
Mi s-a întipărit în memorie gustul amar al sâmburilor de caise şi amărăciunea din glasul său.
„Demonii” e o carte amară, s-a verificat recent.
Lângă ea am pus „Crimă şi pedeapsă”, prima carte de Dostoievski pe care am citit-o. Am găsit în ea sublinierile mamei. O cititoare pasionată. Cred că cele cu creionul sunt sublinierile ei, tata nota citate în caiet. Cu stiloul am subliniat eu.
M-am întâlnit cu ea în carte.


duminică, 14 august 2011

Demonii

Il recitesc pe Dostoievski, inspirat de publicarea cartilor sale in "Biblioteca Adevarul " in 12 volume, in seria de autor. Am recitit, de curand, "Fratii Karamazov", roman pe care Diana il asemuieste, ca grad de complexitate, Evangheliei dupa Luca, si "Crima si pedeapsa", disparand un timp din virtual. Am inceput acum "Idiotul" despre care, tot Diana zice ca este abstract, asemenea Evangheliei dupa Ioan . In primavara, Diana isi amintea cum l-a indragit, la Dostoievski, intai pe Rodion Raskolnikov, si ulterior, pe printul Miskin. De la o vreme, imi vorbeste despre Nikolai Stavroghin, ce fusese desemnat cu titlul de print in materialele pregatitoare , dar nu apare cu acest titlu in "Demonii", roman ce se roteste in jurul acestui personaj fascinant, precum sistemul solar in jurul gaurii negre din centrul galaxiei. Mentorul sau, caci tatal, generalul, si-a parasit familia de timpuriu , i-a inoculat lui Nikolai, de tanar "ETERNA TRISTETE SACRA". Acest fapt va fi contribuit la sinuciderea neasteptata a personajului, care isi pregatise o insula pentru retragerea definitiva din iluzie, pe taramul certitudinii, in Elvetia, unde-si cumparase si casa si invitase si pe Dasa, sa-i fie "sora de caritate". Unii vad in Stavroghin un vanzator al lui Hristos, un tradator al revolutiei si al Tarii, un impostor. "Oare nu cumva minti, fratioare?", pare a se intreba Stavroghin insusi, in timp ce inceraca sa-i convinga pe altii de "adevarurile" sale. De ce alege Diana un "demon" ca personaj preferat din Dostoievski? De ce ma atrage si pe mine acest personaj ? Voi reciti romanul cu aceste intrebari in minte.

marți, 2 august 2011

Din roman in roman, catre noi

Una dintre cartile care nu ma lasa sa trec, si ma striga pe nume cand ma vede, este romanul "Scara de nori si de piatra" de Johan Daisne, aparuta in 1942, in timp ce Belgia era sub ocupatie germana. De asta data, vazand pe cer o scara de nori, pe care am pozat-o si v-o prezint, iata, aici, am strigat eu cartea, in vederea acestei postari. Am citit-o in 1989, dar cineva drag mi-a reamintit-o vara trecuta, asa ca amintirea ei este incarcata de adieri inmiresmate pentru mine. In roman, un asistent de la Litere, pe nume Evert ter Wilgh, scrie, indemnat de seful de catedra, o poveste despre o iubire ideala, cum a imaginat odinioara Platon. Asta, in timp ca traieste, el insusi, o poveste de dragoste cu nemtoaica Jeanne, adusa de caile razboiului la Gent. Este o dragoste situata in afara HOTARELOR IMPUSE DE VIATA, PE CARE NICI MOARTEA NU O POATE LIMITA. Ma gandesc la profilul geologic sugerat de titlu, si la realitatea nesatisfacatoare in care traiesc personajele din roman, personajele din romanul din roman, si, in cele din urma, noi insine. Din nefericire, nu exista compensatii la realitatea cruda : starea de vraja, starea de visare, nu fac decat sa sporeasca tristetea, in momentele de reverire la realitate. Realitatea este o perpetua curgere, o autodizolvare fara sfarsit, care lasa in urma forme goale de sens si de trairi. Deasupra noastra, se afla lumea valorilor absolute, nesupusa disolutiei. Acolo traiesc Ra si Gun, personajele lui Evert. "Scara de nori si de piatra" este cartea nazuintei spre iubirea totala intre barbat si femeie. Exista oare, un singur om, unul singur, care sa nu fi nutrit un vis de iubire, care sa mute muntii din loc? Eu credeam ca da, dar Biblioteca Babel nu mi-a ingaduit sa pastrez o asemenea credinta.

sâmbătă, 30 iulie 2011

"Familia Calaff"


Cărţi uitate, scriitori uitaţi... Am dat peste o carte dragă, „Familia Calaff” de Iulia Soare. A fost un roman pe care l-am citit cu pasiune în gimnaziu, pe care l-am asociat pe atunci cu „Casa Buddenbrook” de Thomas Mann şi „Castelul pălărierului” de Cronin.
Acum, datorită Google, am descoperit că Iulia Soare este un pseudonim pentru Lilly Sonnenfeld (5 iulie 1920, Galaţi – 23 iulie 1971, Bucureşti), prozatoare şi traducătoare, a tradus printre altele „Pivniţele Vaticanului”.
Am aflat că are un volum de povestiri, „O plimbare la Băneasa” şi două de nuvele, „Vârsta de bronz”, „Duminică frumoasă de primăvară”, pe care aş dori să le citesc, deşi poate că lectura lor nu ar mai avea farmecul din copilărie.
Îmi amintesc un citat din John Fowles:
„Într-un fel misterios pădurile nu mi-au părut niciodată statice. În termeni fizici, eu mă mişc prin ele, şi totuşi, în termeni metafizici, ele par să se mişte prin mine.”
Mă întreb: noi circulăm prin Bibliotecă, sau cărţile circulă prin noi?

vineri, 15 iulie 2011

Ridica-te si umbla



Poti sti cu cine ai de lucru cand te abordeaza cineva?
*
Tuza Tivadar a urcat in tramvaiul 77 , descheiat la pantaloni si fara bilet, si a fost acuzat de comportament obscen fata de o femeie. Mirosea teribil cand era cercetat de un capitan la politie. Inculpatul a negat acuzele, declarand ca un cercetator la Statia de Imbunatatiri funciare Godollo, cum este el, se afla mai presus de orice suspiciune. Apoi, s-a declansat un aflux neobisnuit de persoane la postul unde era cercetat Tuza. Un reporter de gazeta sportiva a recunoscut in el un campion la aruncarea greutatii, dar inculpatul a negat ca ar si Acela. O delegatie de academicieni germani opriti cu Microbuzul Dianei, la politie, a salutat in Tuza binefacatorul omenirii care a descoperit serul anticanceros, dar Tuza a spus ca nu el este Acela. Infine, un alt reporter, a identificat in Tuza, o mica stiutoare care castiga concurs dupa concurs. Ceea ce s-a intamplat la sosirea marelui rabin al New Yorkului, se va vedea din textul povestirii. Eu Diana, n-as fi spus ca nu sunt Acela, daca eram intrebat. Tii minte cand ti-am povestit ca am avut onoarea sa-l cunosc, personal, in 1995 pe Baruch Oberlander? Era Marele Rabin al metropolei New York, desigur, altul decat cel din povestirea lui Orkeny Istvan :
*
" In mica incapere intra, cu alaiul stralucitor, Dr. Charles Theodore William Lipschultz, rabinul-sef al comunitatii evreiesti din New York.
- Nu stiu daca am nimerit bine sau nu, rosti inaltul prelat. Aici e camera de garda a politiei din Apa Sambetii? Am auzit ca a venit Mesia si ca poate fi gasit aici.
In acea clipa, intr-un colt al camerei de garda dadu in floare un boschet de trandafiri ( Tii minte postarea ta , "Vor inflori trandafirii"?).
Toti privira fascinati la flacarile petalelor, doar TuzaTivadar gemu o data scurt, si se prabusi.
Capitanul ii evacua pe oameni din camera de garda, si in scurt timp, cercetatorul Tuza isi reveni si facu marturisiri complete. Recunoscu victoriile sale olimpice, castigarea concursurilor pe teme de stiinta, descoperirea serului anticanceros si nu nega nici faptul ca el este Mesia. Recunoscu si fapul ca ii place sa calatoreasca fara bilet cu tramvaiul si daca se urca vreo femeie cu fund mare, isi vara mana sub el. E unica placere din viata lui, declara Tuza. Fu condamnat la o amenda de doua sute de forinti. Spre a se putea intoarce acasa, capitanul ii dadu din propriul buzunar bani de tramvai. Ajuns in pragul usii, Tuza ii zambi larg, si isi desfacu bratele, ca pentru binecuvantare.
- Ridica-te si umbla ! , rosti cu caldura, APOI SE INALTA LA CERURI.

sâmbătă, 9 iulie 2011

"Ora de germana" de Siegfried Lenz



Las pe altadata o postare despre Haruki Murakami, de dragul principiului inseparabilitatii cuantice, si voi continua postarea Dianei despre "Modelul" cu a mea, de companion toracopag, despre alt roman al lui Lenz, "Ora de germana".
*
Siggi Jespen, fiu de politai rural din vremea hitlerismului, este o victima a regimului de teroare, evoluand negativ, prin stari de angoasa, catre comportamentul delictual. Fobia personajului se dezvolta in maladie psihica, care face din el un deviant si un delincvent, incat ajunge sa fie internat intr-o colonie de reeducare din Insula Elba. "Ora de germana", este un gen de roman de formare, dar in sens invers ( "A rebours", cum ar zice Huysmans), de fapt, un anti-Bildungsroman. Inca imi persista in memorie, venind direct dinspre retina, senzatia de miscare pe care mi-a produs-o acest roman cvasicinematografic, care mi-a influentat tehnica de a-mi extrage material pentru naratiuni, din desfasurari vizuale, pe care mintea mea reuseste sa le produca cu harnicie.
*
Detinutul Jespen are de scris la ora de germana o compunere intitulata
"BUCURIILE DATORIEI".
(Tii minte "Bucuria umple casa", ce vremuri de aur ...)
In plina fronda infantila, si cinic, cum se potriveste conditiei sale de delincvent, Siggi nu reuseste sa scrie, in clasa, nici un singur rand pe aceasta tema. Astfel, ora se reia zile in sir, iar rezultatul, este seria de caiete ce formeaza aceasta carte.
*
Scris in 1968, romanul "Ora de germana" este un rechizitoriu impotriva terorii hitleriste. Mai citeste cineva asa ceva? Rau face cel ce nu o face. Deoarece cartea vorbeste despre vina si responsabilitate, si noi traim, suntem vinovati si nu avem dreptul sa fim si iresponsabili. In roman, rasuna cu claritate intrebarile:
"CE ESTE DATORIA?"
"CUM SA INTELEGEM SA NE INDEPLINIM DATORIA?"
*
Aici il las pe Siegfied Lenz, si vin la vulpea lui Saint-Exupery, la momentul in care aceasta ii spune Micului Print ca suntam responsabili fata de cei pe care i-am imblanzit. Iti aduci aminte ca am mai vorbit impreuna despre vulpe, Diana?

miercuri, 6 iulie 2011

"Modelul"


 Toţi avem opinii, dar nu toţi avem privilegiul de a ni le putea exprima liber. Eu, un punct anonim în marea lumii, mă bucur de acest drept.
(Dostoievski ar fi zis „o muscă”, în loc de „un punct”)
Dar oamenii politici fac declaraţii personale cu riscul imaginii, nu-i aşa? Sau, chiar mai rău...
Opinia domnului Mugur Isărescu despre bacalaureat şi modele de ales în viaţă exprimată aici, mi-a adus aminte de o carte pe care – coincidenţă! – am citit-o la terminarea liceului.
„Modelul” de Siegfried Lenz a apelat la un artificiu literar nepretenţios pentru a depăna câteva poveşti de viaţă impresionante. Sub pretextul întocmirii unei cărţi de citire pentru elevi, un grup de intelectuali propune istoria unor persoane cu un comportament exemplar într-un anume moment. Felul cum aceste povestiri se împletesc în povestea cadru face plăcerea lecturii.
Când am închis cartea părerea mea era clară: nu doream să imit pe nimeni. Încă din clasa a doua învăţasem că imitaţia este periculoasă chiar şi când e bine intenţionată: doamna învăţătoare ne dăduse să citim despre un băieţel curajos care într-o bună zi, în drum spre şcoală a observat că linia ferată era ruptă! A alergat într-un suflet la nenea acarul ca să-i dea de veste reuşind să prevină un grav accident, salvând vieţi omeneşti etc.
Cum drumul meu spre şcoală se intersecta în câteva locuri cu o linie ferată, adeseori întârziam la prima oră întrucât îmi făcusem o datorie de onoare din a verifica temeinic o porţiune a drumului de fier...
Nu, nu cred că lipsa de modele este cauza eşecului. Poate asta e doar cireaşa de pe tort. Modul în care este construită societatea este mult mai vinovat.

vineri, 1 iulie 2011

"Acea fată frumoasă"



De această carte nu mă leagă amintirea propriei mele lecturi. Cred că am citit-o cândva prin liceu, mai mult din cauză că l-am văzut pe tata, cu mulţi ani înainte, stând pe banca de sub mărul văratic, cu volumul deschis pe măsuţă. Avea alături cana de cafea plină cu nechezol (cei de-o vârstă cu mine ştiu despre ce este vorba) şi un caiet în care copia câte un citat.
Era o zi de la începutul verii, (în copilăria mea verile ţineau ani întregi, netulburate), iar tata, întors de la şcoală, chiar înainte de masa de prânz, citea o pagină-două.
Din bucătărie se auzea un tel harnic – mama făcea bezea de zmeură la desert – iar eu am ieşit în grădină să adun un buchet de pătrunjel pentru supă. M-am oprit lângă bancă să primesc zâmbetul tatei şi am văzut coperta cărţii. Nu ştiam să citesc. Am reţinut-o după imaginea acelei fete frumoase. Şi după expresia visătoare a cititorului. L-am întrebat ce fel de carte este. Mi-a spus că este o carte care îl plimbă prin toată Europa.
(Aşa ne plimbam pe atunci: citind. Se pare că şi azi ne întoarcem la metoda aceea...)
Atunci am hotărât pe loc în sinea mea că voi citi cartea de îndată ce voi termina clasa întâi. Foarte mulţumită de mine am plecat spre răzorul de pătrunjel, în timp ce dintr-un radio de undeva se revărsa melodia Corinei Chiriac „Opriţi timpul!”
De l-ar fi oprit cineva!...

luni, 27 iunie 2011

"Cimitirul de piane"

Până la urmă am citit-o!
M-a convins Peixoto însuşi când a spus că „realitatea nu e întotdeauna realistă”.
„Dacă aşa gândeşte, are să-mi placă” am concluzionat. Şi mi-a plăcut.
Când citesc o carte în mintea mea se derulează un film pe care îl urmăresc stând comod şi privind ecranul. La „Cimitirul de piane” am devenit eu însămi personaj în film. Cam asta ar fi diferenţa, cred...
E o scriitură care se adresează tuturor simţurilor, nu doar că o vezi, o şi guşti, o simţi, o miroşi.
Hm... m-a pus pe gânduri...

vineri, 3 iunie 2011

"Insula din ziua de ieri"



Recitesc această carte. Am cumpărat-o ieri de la un anticariat, singurul ce mai supravieţuieşte în Rm. Vâlcea.


Am văzut-o şi m-a încercat nostalgia lecturii celei dintâi. Pe atunci mă aşteptam la ceva în genul primelor două cărţi ale lui Eco şi am fost puţin nedumerită de aventura postmodernă a textului în detrimentul aventurii personajelor.


Acum sunt fermecată de jocul scriitorului, ceea ce înseamnă că, pe lângă multele lucruri pe care ni le răpeşte, trecerea timpului ne şi dăruieşte ceva.


Desigur, plăcerea unor lecturi din adolescenţă şi tinereţe nu poate fi regăsită şi împărtăşesc această tristeţe a unui scriitor, mărturisită aici.


Iată-mă deci învăţând de la Roberto că, dacă vom găsi vehiculul potrivit, fie că e nava Daphne, fie madlena lui Proust, vom fi în măsură să recuperăm ceea ce părea pierdut.


Fizicienii spun că se poate călători în timp, dar numai în viitor. Trecutul este intangibil, sigilat, definitiv, deşi pe acela ne dorim de cele mai multe ori să-l schimbăm.


Călătoriile în trecut sunt călătorii spre noi înşine.


Ne putem întoarce în trecutul propriei fiinţe? Putem să descoperim pe mările interioare insula din ziua de ieri?






vineri, 27 mai 2011

Tunelul de sub lume

Am recitit cele 40 de pagini ale nuvelei "Tunelul de sub lume" de Frederik Pohl , aparuta in antologia "Povestiri ciberrobotice", la 25 de ani de la prima lectura, cu acelasi interes. Nuvela mi-a placut atat de mult, incat am intitulat o lucrare a mea, aproape identic ; "Tunel sub lume". Nuvela lui Pohl a fost facuta cunoscuta publicului larg de postul de televiziune BBC, in 1966, cand a fost prezentat un serial in 24 de episoade, realizate din ecranizarea celor mai reprezentative nuvele SF ale timpului, una dintre ele fiind aceasta. Se stie ca audienta unui film este de zece mii de ori mai mare decat cea a unei carti. La fel s-a intamplat si cu Jurnalul unei englezoaice, care a devenit cunoscut mai ales dupa ecranizarea lui, in care, fermecatorul Father Martin, cititor in inima femeilor, a cucerit publicul, fiind la fel de interesant ca si William din Baskerville, care descifra, din cele mai banale urme, adevarul. Tema nuvelei lui Pohl este reclama, intr-o lume robotizata. Utilizand mijloacele specifice distopiei, autorul ataca invazia aparatului publicitar agresiv al societatii de consum.
******
"Dumneata esti mort. Explozia din vis a fost reala, a explodat uzina in care ne aflam acum. Cei douazeci si unu de mii de locuitori ai orasului au murit. Iar dumneata si toti ceilalti morti erati exact ce-si dorea Dorchin, un oras intreg, o bucata perfecta din America. Este la fel de usor sa transferi schemele logice de la un creier muribund ca si de la unul viu. Ba chiar mai usor, mortii nu se pot opune. A costat ceva bani ... Orasul a fost reconstituit din temelii, cu toata populatia lui, la scara mica, pe tablia unei mese.
Locuitorilor li s-a oferit sansa sa traiasca cate un vis de o zi, mereu altul, la nesfarsit. Ziua de 15 iunie, se repeta mereu .
In realitate, ei nu au trait in aceasta zi: au pierit cu totii in 14 iunie. In zori, le este daruit un vis, care este luat noaptea inapoi, cand s-au obtinut toate datele asupra felului in care reactioneaza oamenii la testarile reclamelor pentru firma. Echipele de intretinere, le sterg din memorie aceste vise, pentru a face loc celor ce vor urma."

vineri, 20 mai 2011

Cocosul rosu zboara spre cer


Am vorbit despre Cornelia Mica, cea saraca cu duhul, dar cu suflet de inger, si mi-a venit in minte Mara nebuna din "Cocosul rosu zboara spre cer". Am mai discutat si despre gainile de rasa pe care le-am tinut candva, si despre cocosii care canta la incetarea eclipselor de soare, de parca ar fi o noua dimineata. A cantat si cocosul de pe insula si a devenit oportuna postarea despre cartea lui Miodrag Bulatovic pe blogul Dianei. Romanul a fost publicat in 1959, tine de realismul magic si aminteste de picturile lui Bosch, Goya sau Chagall.
*
Romanele lui Bulatovic reprezinta adevarate drame ale lumii de sub lume, fiind o odisee a suferintelor neamului omenesc. Autorul are ca obiectiv al creatiei descoperirea sursei raului din lume. El foloseste ca mijloc de expresie grotescul, asemenea pictorilor din vechime.
*
Sa intram in carte : "Papadia si inceputul"

"Desculta, mai mult goala si numai zgarieturi, cu parul ravasit, Mara nebuna statea intinsa in livada.Simtea ca soarele se incinge tot mai tare in rotirea lui bezmetica. Dogoarea amiezii ii ajungea la tample si-i tulbura mintea. Nu se mai gandea la nimic. Statea intina si rontaia niste maciese intre dinti, privind la un nor de pe cer. Isi trecea palmele peste sanii tineri si fragezi si ii framanta, incredintata ca numai asa o sa i se aline durerile din rarunchi. Mainile ii alunecau de-a lungul trupului, il striveau, il chinuiau de parca nu ar fi fost al ei. Dar mainile nu puteau sa-i ia durerea. (...)
Tot mai sufla, fara sa-si mai stearga lacrimile, si se gandea ce frumos ar fi sa se acopere tot cerul si tot pamantul cu puf de papadie si flori mirositoare. Atunci, toate durerile s-ar duce, gandea ea, si toate ar fi mai bune pe lume ...
Nu mai putea sa vada valea care incepe chiar acolo, sub ea. nu vede, nici nu va vedea vreodata, cum se desprind trei fulgi de papadie si cad, in rotocoale albe la pamant : cel dintai, la marginea drumului, unde va poposi cineva in curand, si-si va intinde picioarele obosite. Al doilea fulg, asemenea unui pescarus, se lasa in mijlocul cimitirului turcesc, unde cativa au sa-si piarda cele ce nu se mai gasesc si nici nu se inapoiaza vreodata. Grea o sa fie pierderea aceasta. Al treilea, si cel mai mare, cade piezis si se infige in maracinis, langa casa stalucitor de alba, in toiul unei vesele adunari: aici are sa-si vire necuratul imbarligata-i coada. Alti fulgi de papadie cad lin pe drumul ce se furiseaza intre coline. Pe-aici va trece unul garbovit, cu ochii mari si negri, cu ochii cei mai amarati din lume."

vineri, 13 mai 2011

Lumea pe care ti-o doreste inima

Sa mergem cu dl. Wayne la Magazinul Lumilor. Nu va asteptati la cine stie ce. Este o baraca mica, facuta din scanduri, caramizi sparte, bucati de tabla si alte deseuri. Trebuie sa va avertizez : lumea civilizata nu mai exista, un razboi pustiitor i-a pus capat. Dl. Tomkins a inventat insa un dispozitiv care iti permite sa plonjezi intr-o lume virtuala, si daca ai cu ce sa platesti, niste bucati de sfoara, vreun material bun de ceva, sau niste cutii de conserva, fie si goale, poti beneficia de bucuria de a te conecta la aparat. Acesta iti elibereaza mintea. Libera de trup, mintea ta poate alege oricare dintre lumile de care pamantul s-a lepadat in fiecare dintre secundele existentei sale. Poti alege, dupa pofta inimii o lume "unde poti ucide, te poti tavali in sange, unde poti sa-l intreci pe Sade sau pe Caesar, sau pe cine ti-o fi Idolul.
Ori vrei cumva putere? Atunci vei alege o lume in care tu sa fii Dumnezeu ... " Sau vrei poate doar o zi obisnuita, de pace, munca si iubire pe Pamant ... Sau o zi de vacanta ...


*
Povestirea "Lumea pe care ti-o doreste inima"
de Robert Sheckeley poate fi citita din volumul
"Intamplari dintr-un univers al pacii",
Editura Politica, 1987.