Am citit stând lângă foc, ascultând cântecul ceainicului (pe care l-aş fi vrut samovar).
Pe tot parcursul acestei lecturi mi-a stăruit în minte un pasaj din „Calomnii mitologice” a lui O. Paler:
„Dar ce valoare are o pasiune dacă nu e excesivă, deci fără măsură? Lecţia lui Don Quijote e cât se poate de limpede. Nu se poate iubi, cu adevărat, decât nebuneşte.
A te bate cu morile de vânt făcând calcule, gândindu-te la riscul că poţi să pari ridicol, transformă sublimul în stupiditate.”
Sophie a iubit nebuneşte. Pusă în faţa unei imposibile alegeri a ales...just, deşi a fost o alegere instinctivă.
Iar apoi, pe la sfârşitul cărţii, dau de acest pasaj despre doctorul Jemand von Niemand:
„Şi atunci nu era cel mai simplu lucru să-şi reînvie credinţa în Domnul şi, totodată să-şi afirme omeneasca sa capacitate pentru rău, comiţând cel mai intolerabil păcat din câte era capabil să conceapă? Pentru bunătate mai era timp. Mai întâi un mare păcat. Unul a cărui măreţie să conste în subtila lui generozitate: o opţiune. La urma urmei, stătea în puterea lui să-i condamne pe ambii copii. Iată singura explicaţie pe care am reuşit s-o dau crudei comportări a doctorului Jemand von Niemand faţă de Sophie, când, de ziua păcălelilor, apăruse în faţa lui cu cei doi copilaşi...”
Este un raţionament de tip dostoievskian care îl înrudeşte pe acest von Niemand cu Nikolai Stavroghin: o luăm prin iad ca să ajungem la lumină. Doar că niciunul din cele două personaje nu a mai ajuns.
