"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

vineri, 31 decembrie 2010

"Toate numele"

Ne aflam în perioada celor douăsprezece zile magice de anul trecut, între Crăciun şi Revelion.

Citeam „Toate numele” şi mă gândeam la dorinţa oamenilor de a şti totul, în ciuda avertismentului că cel care-şi va cunoaşte viitorul nu va mai putea zâmbi.

Intenţia lui Jose de a afla ultimul detaliu despre viaţa altei persoane eşuează, aşa cum dorinţa noastră, oricât de sinceră, de a cunoaşte un om, chiar omul de alături, nu se poate împlini. Pentru că de cele mai multe ori vrem să-l cunoaştem pentru ca să-l stăpânim.

Constatăm că mintea şi sufletul nostru stochează imagini despre oameni care de fapt nu există, într-o memorie ce nu diferă prea mult de Arhiva Generală a lui Saramago. Şi cel mai trist este că printre toate măştile, chiar şi noi înşine, imaginea ce-o avem despre noi, este tot o minciună.

Murim fără să ne cunoaştem adevăratul nume. Dar vrem să ştim toate numele celorlalţi.

Poate că soluţia ar fi să ne îmblânzim unii pe alţii înainte de avea pretenţia să ştim totul. Să ne îmblânzim cum a îmblânzit-o Micul Prinţ pe Vulpe, adică dăruind dragoste. Iubind mai întâi, există şansa de a cunoaşte.

vineri, 24 decembrie 2010

Crăciun fericit!

Deşi acest Crăciun îmi aminteşte de povestirea "Ierni jilave", fiind ploios şi lipsit de zăpadă, vă doresc să vă bucuraţi de aceste zile de sărbătoare.

marți, 21 decembrie 2010

100

Aceasta fiind postarea cu numărul o sută, m-am tot gândit despre ce carte să scriu. Desigur, aş vrea să scriu despre cea mai frumoasă carte, însă cea mai frumoasă dintre cărţile mele este un om. Îl citesc şi nu mă satur. Este cel mai preţios dar pe care l-am primit în viaţă.

Care este cea mai frumoasă carte pentru voi?




sâmbătă, 18 decembrie 2010

Robie




Foarte indignată am fost citind acest roman. Nu puteam să înţeleg o pasiune ca cea a lui Philip Carey. În tinereţe ne imaginăm iubirea numai în culori romantice, iar obiectul iubirii este o fiinţă excepţională, de aceea povestea întunecată a unui sentiment umilitor mă depăşea.

Cu toate acestea, Philip mi-a câştigat afecţiunea pentru că a găsit drumul spre liman. Dar mai ales pentru că l-a găsit atât de greu!

De fiecare dată când mă gândesc la această carte, o asociez în minte cu „O tragedie americană” a lui Dreiser. Pe Clayde, ucigaşul, l-am iubit. De ce?

luni, 6 decembrie 2010

"Mă numesc Roşu"


Aseară urmăream pe Discovery o emisiune despre „supraoameni”. Acolo a fost prezentat şi turcul Eşref, orb din naştere, care e pictor.

Eşref pare să vadă ca noi toţi, dar nu cu ochii. Poate vede „cu toată fiinţa lui”, aşa cum vedeam şi noi când eram copii, poate vede doar cu buricele degetelor cu care pipăie urmele trasate de creion pe hârtie. Cert este că Eşref pictează.

A trecut chiar şi testul perspectivei, chiar la Florenţa, unde în secolul al paisprezecelea Brunelleschi a inventat această tehnică. Creierul lui Eşref are ideea de perspectivă, deşi ochii-i sunt orbi.

Emisiunea mi-a amintit de cartea lui Pamuk „Mă numesc Roşu”, pe care am citit-o recent. Este un roman despre puncte de vedere, despre cum vedem, despre perspectivă. Şi, chiar dacă în carte se vorbeşte concret despre tehnica miniaturii orientale, cititorul înţelege că totul trimite la ceva mai profund: la felul cum abordăm viaţa.

Aş vrea să citesc „Cartea Începuturilor” de Charles Panati. Poate îmi voi aminti de prospeţimea cu care vedeam viaţa cândva.

duminică, 5 decembrie 2010

Cărţi de Moş Nicolae


Moş Nicolae venea întotdeauna cu dulciuri, fructe şi cărţi. Nimic altceva. Ba, de vreo două ori a fost şi o nuieluşă. Dar nuieluşa a dispărut când s-au înmulţit cărţile. Apoi nu s-au mai găsit portocale şi mi-a adus mere. Cu timpul, mi-a lăsat în fereastră numai cărţi.
Şi-a fost un an din care nu a mai venit deloc...







joi, 2 decembrie 2010

"Floris, dragostea mea" şi ruşii

Aventura literaturii ruse a început pentru mine pe neaşteptate şi destul de bizar.

Eram la şcoala generală. Aveam o colegă deosebită, Fara Florina. Toată clasa râdea de ea fiindcă întârzia la prima oră în mod invariabil. Profesorii amânau începutul lecţiei „pentru că încă n-a sosit Florina”.

- Cloşca! Şuiera câte-un băiat prin spatele clasei.

Era porecla fetei, ciufala. Pe la opt şi douăzeci se auzea un ciocănit timid, uşa clasei se deschidea cu prudenţă şi apărea ea, Florina, „lungă, slabă şi zăludă”. E de mirare că nu i s-a spus „Girafa”, atât era de înaltă.

Zicea „bună dimineaţa” şi pornea spre ultima bancă, la locul ei. Îndura cu răbdare şi stoicism răutăţile noastre, întrucât avea două cusururi de neiertat la vârsta aceea: era prea înaltă şi citea tot timpul.

La ea am văzut o carte a cărei copertă m-a atras. (criteriul de selecţie de atunci...) Era „Floris, dragostea mea”. I-am cerut-o Florinei care, deşi o avea la rândul său împrumutată de la bibliotecă, mi-a dat-o pentru câteva zile.

Astfel am descoperit pe ţarul Petru I şi incredibila (oare şi adevărată?) poveste de dragoste dintre el şi nobila franţuzoaică.

La sfârşitul cărţii îl iubeam şi eu.

Îl iubeam atât de mult, încât, scotocind ca de obicei prin bibliotecă, am pornit curajoasă să citesc ceva ce altfel aş fi lăsat pe mai târziu: „Petru I” de Alexei Tolstoi.



Pofta vine mâncând. Mi-a plăcut Tolstoi. Am găsit altceva: „Ana Karenina”, fără să bag de seamă că e scrisă de alt… Tolstoi… Povestea sinucigaşei m-a introdus cu adevărat în sufletul rus. Am luat la citit Turgheniev, care mi s-a părut cumva şi mai… lent. Aveam impresia că între două pagini personajele au avut timp să bea un hectolitru de ceai! Mi-au plăcut nuvelele lui Gogol, mi-a plăcut Cehov. Am vrut să citesc Maxim Gorki, dar tata a spus că-l pot amâna…

M-am împotmolit la cel care avea să devină mai târziu pasiunea mea: Dostoievski. Dar „Crimă şi pedeapsă” era prea mult pentru cei doisprezece ani ai mei.

În liceu mi-am „achiziţionat” aşa cum am povestit pe aici pe undeva „Pe Donul liniştit”. Apoi am descoperit pe Alexandr Soljeniţân, pe Boris Pasternak, pe Victor Astafiev şi Mihail Bulgakov.

Şi m-am întors la Dostoievski, cel care a şi devenit marea mea dragoste.



Astăzi caut – cu mare întârziere, recunosc – „Spaima” şi „Underground” de Vladimir Makanin. Ruşii ăştia nu-mi dau pace!

A! Era să uit: după câţiva ani am reîntâlnit-o pe Fara Florina. Nu are mai mult de un metru şaptezeci şi cinci. Şi e tulburător de frumoasă.

luni, 29 noiembrie 2010

"La revedere, Genevieve!"


Eram în clasa a şaptea şi mă vizitam des cu Luminiţa şi Carmen, prietenele pe care mi le făcusem în acea vară, în tabără la Ciric.

De la Carmen am primit împrumut „La revedere, Genevieve!”, o carte pe care am citit-o în două din zilele întunecoase ale acelui noiembrie 1983, când cenuşiul luminii se revărsa prin ferestrele camerei mele.

Citeam sprijinită de calorifer; mai târziu aprindeam veioza şi deodată întunericul de afară se adâncea, devenea aproape vâscos.

Poate era doar o impresie, din cauza acelei nopţi teribile când au debarcat americanii. Poate era totul trist, fiindcă Genevieve stătuse atârnată de păr şi dormise în pat cu o mină. Poate era beznă adâncă pentru că nu fusese iubită aşa cum a iubit.

Nu era film, nu era doar o carte, era o poveste adevărată, a Genevievei Duboscq, căreia cidrul i-a luat tatăl, războiul i-a răpit copilăria, neşansa i-a schilodit fratele, soarta i-a furat dragostea.

vineri, 26 noiembrie 2010

Autumnal Emotion


Lied
Toamna a căzut,
Peste parcul mut.
Tainicule dor,
În zadar te-alint.
Trandafirii mor.
Visurile mint.
Toamna trece acum.
Învelită-n fum.
Unde-i de argint
Glasul ei sonor?
Trandafirii mor.
Visurile mint.
Toamna mi te ia,
Vis stingher, cu ea.
Lacrimă de dor,
Strop de mărgărint.
Trandafirii mor.
Visurile mint.
Al. O. Teodoreanu

luni, 22 noiembrie 2010

"Miss România"


Ah, ce minunată a fost ziua în care am primit „camera mea”! Titulatura în sine era totul, fiindcă altfel nimic nu s-a modificat în biblioteca unde a fost adus pentru mine un pat şi-un dulap.

Dar în camera mea aveam voie „să fac tot ce vreau”, era teritoriul meu, refugiul, tainiţa. De fapt, singura libertate pe care am gustat-o acolo, în spaţiul recunoscut ca aparţinându-mi din întreaga galaxie, din întregul univers, a fost citirea necontrolată a cărţilor de pe rafturi.

Întrucât am pretins ca de la o anumită oră să nu mai pătrundă nimeni la mine fără a ciocăni la uşă, mi-am permis să iau pe noptieră ce carte am vrut. Aşa am lecturat eu înainte de vreme „Decameronul”, pe care am văzut că tata - deşi volumul avea frumoase coperţi cartonate şi aurite - îl ţinea mereu pe rafturile din spate, aşa am citit colecţia cu romb pe cotor în paralel cu „Amintiri din copilărie” pe care o aveam pe lista cu lecturi obligatorii de la şcoală. (Şi trebuie să admit că „Decameronul” mi-a stârnit foarte multe nedumeriri…)

Una din cărţile pe care le-am sustras din bibliotecă fără de recomandare a fost „La Paradis General. Miss România”. Îmi plăcuse ilustraţia de pe copertă. (Bine că azi îmi selectez altfel lecturile!)

Am constatat că sunt două romane de fapt. Întâi am citit „Miss România”, plină de interes. În ciuda vârstei, am gustat şi umorul şi ironia autorului. Dar mai mult ca orice, am trăit cu intensitate atmosfera unui concurs de frumuseţe. La noi nu se auzise de aşa ceva!

Romanul s-a terminat într-un mod nemulţumitor pentru mine, cea de atunci. Ca şi la „Pe aripile vântului”, am luat un caiet şi am scris eu un final rezonabil, clar şi fericit pe care l-am ataşat cărţii, astfel încât un viitor cititor să nu mai treacă prin frustrările mele.

Apoi am citit şi „La Paradis General” care nu m-a impresionat decât după mai mult timp, la recitire, când am asociat-o, prin atmosferă, cu „Craii de Curtea-Veche”.




luni, 15 noiembrie 2010

"Braţul Andromedei"



Mi-am început ziua citind din Yog Ramacharaka despre “absenţa totală a statorniciei”. N-a fost o lectură încurajatoare, sunt gata să recunosc.

“Cu cât se schimbă, cu atât lucrurile rămân mai mult ele însele” a fost ecoul unei alte vechi lecturi şi se părea că ziua va sta sub semnul tristeţii.

Dar am deschis pagina Claudiei şi am descoperit acolo “Zilele şi nopţile unui student întârziat”, care m-a dus spre “Braţul Andromedei”. Iată că lucrurile nu sunt pur întâmplătoare, mi-am zis. Soluţia se pare că se află aici, a descoperit-o Andrei Lazăr, personajul principal, care într-o lume a schimbării, a derutei, a patimilor mărunte şi a ambiţiilor ridicole se închide în cămăruţa lui ca să privească stelele.

Iar eu, întocmai lui Andrei Lazăr, caut un perpetuum mobile, unul sufletesc, nu mecanic, cu speranţa că în lumea schimbării ceva se conservă: mişcarea gândurilor şi trăirilor, ca undele pe apă.

Ne putem închide fiecare în camera noastră ca să privim galaxia Andromeda. Braţul ei se apropie de noi cu o sută douăzeci de kilometri pe secundă, dar ceea ce o pune în mişcare nu este expansiunea universului şi gravitaţia, ci tot noi, cu “L’amor che muove il sole e l’altre stele”.

marți, 9 noiembrie 2010

"Forsyte Saga"


Când am citit romanul eram la vârsta intransigenţei, când albul e alb şi negrul e negru, iar nuanţele intermediare nu există.

Am citit cu pasiune, ca întotdeauna. Din povestea măririi şi decăderii unei familii, din tabloul unei Londre pline de ceţuri, de nobili, de burghezi în plină ascensiune, de oameni de artă sau muritori de foame, am gustat cel mai mult povestea de dragoste.

Şi am urât-o pe Irene din toată inima. Se vânduse lui Soames, acceptase să-i devină soţie de dragul poziţiei sociale, iar apoi, întâlnindu-l pe Bosinney, îndrăznise să se îndrăgostească! Şi să nu-şi respecte angajamentul.

Pentru mine, angajamentele sunt sfinte.

Iar după ce şi-a întâlnit dragostea, acceptă alt compromis căsătorindu-se cu Jolyon. Fiul ei îi seamănă în uşurinţa cu care e dispus să calce pe cadavre, în dezinvoltura cu care o respinge pe Fleur, deşi o iubea…

Mai târziu am înţeles că lucrurile sunt relative şi că nici măcar nu există alb şi negru pe lume, ci doar griuri pe tonuri mai închise ori mai deschise... Am reuşit s-o înţeleg pe Irene. Aproape c-aş citi încă o dată cele şase volume pentru ochii noi pe care viaţa mi i-a dăruit...

O înţeleg, dar angajamentele sunt sfinte.

Care angajamente? Cele făcute iubirii sau cele ce ne ţin „încătuşaţi de lege”?


Tatra, cititor cu greutate

De la Tatra, pentru LAPI

luni, 8 noiembrie 2010

Pericolul lecturii

Acesta nu este un blog serios, lucru pe care alţii l-au constatat înaintea voastră. Şi asta pentru că, după cum se poate vedea, nu publică recenzii decente, nici rezumate utile, numai bune de copy-paste în caietul de teme...
Astăzi aveţi un argument în plus pentru faptul că aici mă ocup de chestii infantile şi, în loc să promovez lectura, cum ar fi normal, mă grăbesc să vă avertizez de pericolele pe care le implică.
Cititul ne aduce numai prejudicii, nu ştiaţi? Strică ochii, plictiseşte, te împiedică să faci alte lucruri folositoare, iar în ultimă instanţă, când e prea mult, te "tâmpeşte" cum mi-a mărturisit mie mama unui elev...
Păi, da! La început suntem dornici să acumulăm cât mai mult. Am vrea să cuprindem totul, dar literatura e vastă. Te pierzi. Te face nefericit.


Apoi o luăm "metodic", ne aplecăm asupra unor studii precise.


Dar rezultatul s-ar putea să nu fie cel dorit şi ne simţim răpuşi.


Încercăm să rămânem activi, să asimilăm cât mai mult, bem cafele şi citim şi bem alte cafele şi citim şi facem boli de inimă.




Sau putem cere ajutor de la cititori mai avansaţi, dar nu se ştie care vor fi rezultatele...


("Rezultatul" din imaginea de mai jos este cu galben.)
Obişnuinţa lecturii se transmite la urmaşi?



Pericolul cel mai mare este ca aceştia să sară peste etapa de "cititor" şi să vrea să devină direct scriitori.
Vă daţi seama ce cărţi vor scrie?


marți, 2 noiembrie 2010

"Păcat"



Desigur că mi-au plăcut mult schiţele lui Caragiale pe care le-am citit şi recitit din copilărie cu multă plăcere şi haz mai întâi, apoi cu luare aminte şi îngândurare. Asta mai ales după ce l-am cunoscut pe Caragiale nuvelistul. Astfel, a venit un moment din care am considerat că adăugând puţin noir, din „D-l Goe” se poate obţine un thriller psihologic sau chiar un horror, în funcţie de dozaj. „Bubico” mi-a dat fiori dintotdeauna. Dar consider că acestea sunt doar fanteziile mele.

În ce priveşte nuvelele lui Caragiale (să presupunem că sunt nuvele, lăsând la o parte discuţiile de teorie literară), îmi voi apăra punctul de vedere: autorul simte, gustă, trăieşte mai mult în partea întunecată a lumii.

Am traversat senzaţia aceasta într-o zi de sărbătoare când eram cu desăvârşire singură şi afară ploua. În liniştea cenuşie a acelei zile am stat şi am citit de dimineaţă până seara scrierile care îmi par a-l apropia pe Caragiale de Poe.

Intrând pe poarta umorului negru cu „Pastramă trufanda”, apoi pe cea a fantasticului cu „Kir Ianulea” sau „Calul dracului”, ajungem la drama existenţială din „Cănuţă om sucit” şi „Două loturi”. De aici până la patologicul din „În vreme de război” şi „O făclie de Paşte” mai este doar un pas.

Dar boala simţirii monstruoase se declanşează în „Grand Hotel Victoria Română” şi „Păcat”.

Aici Caragiale şi-a mărturisit explicit angoasa de a fi în lume. În această lume.

După lectura acestor scrieri, n-am reuşit să mai zâmbesc nici măcar la „C.F.R”, „Pedagog de şcoală nouă” sau „Five o’clock”. Din toate îmi părea că izvorăşte o tristeţe amară…

Încercaţi!

vineri, 29 octombrie 2010

"Groapa"


Imaginea cestui volum vine dintr-un loc magic şi foarte drag, de aici.

Dacă am citit „Săptămâna nebunilor” toamna, „Groapa” am citit-o într-o primăvară, câţiva ani mai târziu.

Barbu m-a uimit iar prin amestecul de simţire, de lirism şi naraţiune, concentrate în fraze tari ca esenţele.

Citeam despre cum înverzea Groapa din mahalaua bucureşteană, despre cum creşteau destine de oameni, despre „jocul vieţii şi al morţii”, despre jocurile puterii şi ale dragostei.

Autorul reuşeşte să creeze oameni adevăraţi în care binele şi răul se amestecă, imaginează situaţii pe care cumva paradoxal îmi pare că le-am trăit.



luni, 25 octombrie 2010

"Săptămâna nebunilor"


La sugestia Elenei scriu despre "Săptămâna nebunilor", mai precis despre amprenta pe care lectura acestei cărţi a lăsat-o în memoria mea.
Precizez încă o dată, pentru cei care şi-au arătat nedumerirea, că acesta nu este un blog de recenzii, ci mai mult un sertar cu amintiri despre cărţi şi un prilej de a vorbi despre ele.
Când Elena a spus "Săptămâna nebunilor", mi-am amintit de o toamnă caldă, dar cu dimineţi reci, cu ceaţă şi funigei, cu soare generos la amiază. Mi-am amintit de un munte de ştiuleţi de porumb stivuit undeva pe la Galda, lângă o fermă.
Acolo am petrecut o lună de zile noi, liceenii de la "H.C.C.", aflaţi în practică agricolă. Trebuia să despănuşăm ştiuleţii, activitate statică şi repede aducătoare de plictis.
Mă aşezam lângă Cristina, colega mea de bancă, (unde eşti, Cristina?), şi stăteam de vorbă pe săturate.
Deseori ne împrumutam cărţi una alteia şi acestea erau un subiect de conversaţii nesfârşite.
Într-o dimineaţă mi-a adus un volum de Eugen Barbu. Nu-l citisem şi titlul mi-a plăcut: "Săptămâna nebunilor".
Cristina mi-a spus o poveste pe care nu ştiam dacă s-o cred sau nu: că tatăl ei, decedat de doi ani, era de fapt autorul acestei cărţi. Că trimisese un manuscris la Bucureşti şi nu mai primise niciun răspuns, dar s-a pomenit după ceva timp, că-şi recunoaşte scrierea publicată sub alt nume.
Nici astăzi nu ştiu ce să cred despre această poveste a colegei mele de bancă.
"Săptămâna nebunilor" este însă una din cărţile remarcabile ale literaturii române şi una din cărţile mele dragi. Este o enigmă pentru mine până şi ediţia pe care am ţinut-o atunci în mână, nu am mai văzut-o nicăieri.
E un volum pe care îl posed numai în amintire.

marți, 19 octombrie 2010

"Principele"


Mă îndrept uneori către o carte, atrasă de ceva anume, deşi nu ştiu exact de ce. Când am deschis în această dimineaţă "Principele", nu bănuiam motivul care mă îndeamnă s-o fac...
Să fi fost căldura ce avea să aducă ciuma în mahalalele Bucureştilor? Nu, nu putea fi ea vinovată, întrucât la mine ploua pe obrazul unei zile mohorâte.
Nici nuntirea fluturilor prevestitori de moarte ce-mi amintiră fulgurant de fluturii albaştri din "Veacul de singurătate".
Atunci, ce? Să fie de vină acest "discurs despre putere" pe care-l recunoaştem astăzi atât de uşor?

„Sînt obosit, messer Ottaviano, puterea de care-mi tot trăncăni m-a ostenit, nu am ce face cu ea. Sînt melanholic. Am dorit-o mult şi am avut-o. Am abuzat. Poate nu ştii ce sînt capitulaţiile faţă de Sultan, poate nu ştii că am dezrădăcinat tot ce semăna în ţara asta cu dragostea faţă de pămîntul ei. Nenorociţii ăştia nu mai ştiu ce sînt aceia strămoşi, i-am corupt, i-am învăţat să fure, nu au o armată a lor, am tocmit mercenari tocmai ca să-i învăţ să mă ştie de frică. Ce vrei să mai fac decît ticăloşia asta, de a-i sili să-şi uite limba? Îmi vorbeşti de o muncă în spirit. Află că i-am surupat şi în spirit. Din şap­te cuvinte, trei sînt greceşti, şi două turceşti, ce mai rămîne? Popii cîntă psalmii în limba mamei mele şi-a mea. I-am lipsit de simţul mili­tar ca să pot să-i stăpînesec. Ei mai bine beau decît să se bată şi i-am învăţat că asta e o virtute. A contempla, nu a face! Cunoşti un pact mai frumos cu diavolul decît acesta? Nătîngii trag pe gît holercă şi cred că au dobîndit mîntuirea. Acest neam l-am visat prăbusit în beţii şi în neputinţă şi-l voi avea, pentru că-mi fac datoria faţă de-al meu, ce duşman îi este (...) Şcoala e grecească de asemenea, mănăstirile compatrioţilor mei se află şi laolaltă averile lor fac a şasea parte din ţară. Ţara, sau ceea ce numim noi ţară, este coruptă pînă în măduva oaselor. Nu se dobîndeşte nici bună ziua fără un bacşiş (...) Tot ce-a fost cinstit în ţara asta zace în beciuri, putrezeşte sau a murit demult (...) Gura mea fată minciuni fără de sfială, cu o mînă mîngîi şi cu alta retez capete. Cupiditatea mea a cerut să am geniu fiscal (...) Mi-am adus neamurile din Fanar şi le-am zis consilieri. Ei au învăţat pe cîrcotaşii ăştia mici de aici ce-i acela un cîrcotaş mai mare. Îi fur şi-i pun să-mi ureze de sănătate (…) Le-am tăiat pădurile, le-am golit minele de sare, de aur şi de tot ce are mai bun pămîntul acesta. Corăbii neobosite umblă pe mare spre Stambul, ziua şi noaptea, şi setea stăpînilor mei creşte văzînd cum se poate lua totul în cîntece de mulţumire. Am încurajat mita, am prefăcut vinul, doresc să-i tîmpesc, am vraci ai pimniţelor care amestecă dresurile cu apa şi zic că au cules toate viile (...) Nimeni nu mai are nevoie aici de cinste. Ea ar fi ca holera, ca ciuma, ca ducă-se pe pustii. Am corupt şi banii, i-am făcut de nemica, lucrez cu parale turceşti şi greceşti, îi învăţ pe hoţi să strîngă lire şi nu creiţari, să ascundă dacă mai au ce ascunde tot ceea ce eu le voi fura odată si-odată (…) Pe care nu am putut să-l cumpăr, l-am dat morţii (…) Pe tîlharul care fură pentru mine îl fericesc, pe tîlharul care fură pentru altul îl nenorocesc. Boierii mei puturoşi, acesti kabadaz mă cred sfios şi temător, le dau în fiecare zi iluzia că mi-e frică de ei şi, cînd pot, îi umilesc în faţa celorlalţi. Îmi ştiu de frică. Am cîţiva grămătici, dar ăştia sînt plicticoşi şi compilatori. Cînd mă supără cîte unul, îl pun să latre cum face cîinele şi el la­tră. Nu cunosc speţă mai laşă şi mai gata să lingă unde a scuipat. Cică trăiesc din trîndăvie ca să poată gîndi. Pentru ei, eu gîndesc. Şi-asta ajunge!”.