Ah, ce minunată a fost ziua în care am primit „camera mea”! Titulatura în sine era totul, fiindcă altfel nimic nu s-a modificat în biblioteca unde a fost adus pentru mine un pat şi-un dulap.
Dar în camera mea aveam voie „să fac tot ce vreau”, era teritoriul meu, refugiul, tainiţa. De fapt, singura libertate pe care am gustat-o acolo, în spaţiul recunoscut ca aparţinându-mi din întreaga galaxie, din întregul univers, a fost citirea necontrolată a cărţilor de pe rafturi.
Întrucât am pretins ca de la o anumită oră să nu mai pătrundă nimeni la mine fără a ciocăni la uşă, mi-am permis să iau pe noptieră ce carte am vrut. Aşa am lecturat eu înainte de vreme „Decameronul”, pe care am văzut că tata - deşi volumul avea frumoase coperţi cartonate şi aurite - îl ţinea mereu pe rafturile din spate, aşa am citit colecţia cu romb pe cotor în paralel cu „Amintiri din copilărie” pe care o aveam pe lista cu lecturi obligatorii de la şcoală. (Şi trebuie să admit că „Decameronul” mi-a stârnit foarte multe nedumeriri…)
Una din cărţile pe care le-am sustras din bibliotecă fără de recomandare a fost „
Am constatat că sunt două romane de fapt. Întâi am citit „Miss România”, plină de interes. În ciuda vârstei, am gustat şi umorul şi ironia autorului. Dar mai mult ca orice, am trăit cu intensitate atmosfera unui concurs de frumuseţe. La noi nu se auzise de aşa ceva!
Romanul s-a terminat într-un mod nemulţumitor pentru mine, cea de atunci. Ca şi la „Pe aripile vântului”, am luat un caiet şi am scris eu un final rezonabil, clar şi fericit pe care l-am ataşat cărţii, astfel încât un viitor cititor să nu mai treacă prin frustrările mele.
Apoi am citit şi „
