Când am citit romanul eram la vârsta intransigenţei, când albul e alb şi negrul e negru, iar nuanţele intermediare nu există.
Am citit cu pasiune, ca întotdeauna. Din povestea măririi şi decăderii unei familii, din tabloul unei Londre pline de ceţuri, de nobili, de burghezi în plină ascensiune, de oameni de artă sau muritori de foame, am gustat cel mai mult povestea de dragoste.
Şi am urât-o pe Irene din toată inima. Se vânduse lui Soames, acceptase să-i devină soţie de dragul poziţiei sociale, iar apoi, întâlnindu-l pe Bosinney, îndrăznise să se îndrăgostească! Şi să nu-şi respecte angajamentul.
Pentru mine, angajamentele sunt sfinte.
Iar după ce şi-a întâlnit dragostea, acceptă alt compromis căsătorindu-se cu Jolyon. Fiul ei îi seamănă în uşurinţa cu care e dispus să calce pe cadavre, în dezinvoltura cu care o respinge pe Fleur, deşi o iubea…
Mai târziu am înţeles că lucrurile sunt relative şi că nici măcar nu există alb şi negru pe lume, ci doar griuri pe tonuri mai închise ori mai deschise... Am reuşit s-o înţeleg pe Irene. Aproape c-aş citi încă o dată cele şase volume pentru ochii noi pe care viaţa mi i-a dăruit...
O înţeleg, dar angajamentele sunt sfinte.
Care angajamente? Cele făcute iubirii sau cele ce ne ţin „încătuşaţi de lege”?
