"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

sâmbătă, 29 septembrie 2012

Un par lung de douazeci si doi de metri, printre oseminte



" Un caine cenusiu cu o stea in frunte navali in labirintul targului in prima duminica din decembrie, tranti mesele cu gratare, facu prapad prin tarabele indienilor si corturile cu lozuri de loterie si, pe desupra, musca patru persoane care i se ivisera in cale. Trei erau sclavi negri. Ultima a fost Sierva Maria de Todos los Angeles, fiica unica a marchizului de Casalduero, care se dusese cu o slujnica sa cumpere o ghirlanda cu clopotei pentru sarbatorirea celordoisprezece ani pe care avea sa-i implineasca."
*
Nici nu va puteti inchipui cat de mult indragesc numele pe care le alege pentru personajele sale Gabriel Garcia Marquez, dar acum nu despre asta vreau sa "vorbesc".
*
Civilizatia , are ea semnele ei bune, dar calca in picioare tot ce-i sta in cale, fara sovaire, fara remuscari.  Asa se face ca in 1949, pentru construirea unui hotel au fost sacrificate criptele Manastirii Santa Clara, iar Garcia Marquez, participand ca reporter la acest sacrilegiu, a vazut, la demolarea criptei pe care era inscris numele Siervei Maria de Todos los Angeles, osemintele acesteia, in jurul carora se incolaceau suvite de par auriu , lung de douazeci si doi de metri.  Peste cateva decenii, in 1994, scriitorul avea sa publice romanul de scurte dimensiuni, "Despre dragoste si alti demoni", pornind de la impresiile culese cu decenii in urma la deshumarea ramasitelor pamantesti ale fetei moarta de tanara.
*
La 12 ani, cainele turbat care a muscat-o pe Sierva Maria parea sa nu o fi contaminat, caci celelalte trei victime au murit, iar ea, a ramas in viata. Medicul evreu care a consultat-o i-a recomandat fetei sa faca tot ce ar putea sa-i aduca fericirea, caci aceasta este  leacul ce poate vindeca orice boala. Dupa cateva luni de cautare a fericirii, au aparut insa simptomele bolii. Crizele , manifestate prin accese de manie, semanau cu un fel de nebunie, si tanara a fost internata la manastire.  Dar fata care vorbea trei limbi africane, a fost acuzata de indracire.  Un inchizitor urma sa stabileasca daca fata este posedata sau nu de demoni,  numai ca intre inchizitor si Sierva Maria s-a infiripat o poveste de dragoste. Inchizitorul nu a reusit sa-si convinga superiorii ca fata nu este posedata, si ea a murit, exact ca si Maria Cornici de la Tanacu, din cauza exorcismelor, iar el a sfarsit-o ca infirmier la leprosi. Este o poveste despre dragoste si moarte, despre cruzime si absenta sperantei.
*
Au ramas ca marturie niste oseminte ingalbenite de vreme si un par neobisnuit de lung, tot auriu in ciuda scurgerii timpului.                   

joi, 27 septembrie 2012

"În căutarea oii fantastice"




Cred că mi-a plăcut atât de mult această carte pentru că am citit-o pe când eu însămi căutam ceva din mine care s-a pierdut iremediabil.
Problema este că ştiu că am pierdut ceva, dar nu ştiu ce, poate o oaie?!
Poate m-am separat de turmă sau, dimpotrivă, nu am fost suficient de independentă...
Poate am pierdut timpul.
În rest, îmi place teribil personajul masculin – ca şi alte personaje masculine ale lui Murakami – este un tip blând care spală, calcă şi găteşte şi transformă toate aceste operaţiuni în mister existenţial. Plus că este deţinătorul motanului Scrumbie.
Totuşi, păstrează o îngrijorătoare distanţă în interiorul relaţiilor cu femeile, (soţia l-a şi părăsit!), iar pe prietena lui o lasă să viziteze singură un oraş necunoscut în timp ce el citeşte.
Eu nu i-aş fi iertat asta niciodată.
Mi-a plăcut şi istoria satului Junitaki, parcă ar fi fost istoria aşezării Macondo, atât de omeneşte încadrată între naştere, creştere şi moarte.
Atenţie! La sfârşitul cărţii toţi cititorii care iubesc stilul inconfundabil al autorului japonez vor fi măcar puţin posedaţi de spiritul oii.

Şi nişte citate pentru cei care şi-au pierdut timpul, aşa ca mine:

„În cameră mirosea a timp care trage să moară.(...) Timpul curgea altfel în casa asta. Aşa spunea şi pendula din sufragerie. Mergea numai când venea cineva şi-i ridica greutăţile. Câtă vreme nu ajungeau jos, ceasul continua să ticăie. Apoi, în lipsa oamenilor, se oprea, iar timpul se depunea, straturi-straturi, pe podeaua decolorată. (...)
Timpul curge continuu, orice am face. Noi îl tăiem în bucăţele mici, pe măsura noastră, şi ne hrănim cu o iluzie, dar el e cu siguranţă continuu.”

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Amurg

Amurgu-arunca cea din urma pară
Şi-un vânt mişca lin nuferii de ceară.
Uriaşii nuferi cu feţe ofilite,
Lucind printre stuhuri pe ape-adormite.
Eu rătăceam singur, plimbâdu-mi necazul
Sub plete de sălcii ce-mprejmuiau iazul
Peste care ceata-nchipuia o mare
Deznădăjduită, albă arătare,
Şi unindu-mi plânsul cu-al larilor vaier
Ce bătând din aripi se chemau prin aer,
Printre sălcii triste, unde singuratic
Îmi plimbam necazul, când giulgiul noptatic,
Întinzând asupră-i umbra mortuară,
Veni ca să-nece cea din urma pară
Şi nuferii veştezi cu feţe ofilite,
Uriaşii nuferi pe ape-adormite!...
Paul Verlaine

marți, 18 septembrie 2012

"Mr. Vertigo"


„Mr. Vertigo” mi-a lăsat gustul amar al unei promisiuni neîndeplinite. Felul cum a început m-a făcut să cred că mă va purta pe tărâmuri vrăjite, dar aventura s-a îndreptat spre bâlciul tragi-comic al realităţii, acolo unde eşuăm cu toţii.
Totuşi, povestea lui Auster mi-a plăcut, doar că mă aşteptam la altceva.
Dincolo de realismul magic al acestui volum, în mine rămâne imaginea cuiva care a dăruit întreg pământul persoanei iubite, jurându-i c-o va însoţi mereu.
Nu-i aşa că fiecare dintre noi am dori o astfel de promisiune?
Ba da, de la cineva care n-a mai dăruit planeta viselor sale nimănui şi este dispus să mi-o ofere nu pentru o lună, două, trei sau pentru opt ani, ci pentru veşnicie.
În rest, sunt cu totul de acord că orice om poate zbura.

sâmbătă, 15 septembrie 2012

Amos Klausner, mai exact scriitorul Amos Oz



Am facut "apelul" si la prima strigare au iesit din rafturi romanele "Cutia neagra", "Pantera din subterane" si "Poveste despre dragoste si intuneric", de Amos Oz, evreul nascut in 1939 la Ierusalim, din parinti emigrati in patria evreilor din Rusia si Polonia. Nu au iesit la iveala romanele " Sotul meu Michael", din colectia "Globus", carte citita inca din perioada antedecembrista, si "Sa nu pronunti : noapte", cumparata dar inca necitita. A iesit insa, chiar daca era pe randul doi, cartea de eseuri "Cum sa lecuiesti un fanatic", ultimul volum cumparat de mine in 2008, chiar in ultima zi a anului, de la supermarket, in ziua de shoping pentru Revelion. Inca de prin anul 2005, Oz era nominalizat pentru premiul Nobel pentru literatura, ceea ce este inca de domeniul sperantei, si avand ocazia sa vad nenumarate intrerviuri televizate cu acest autor, am aflat despre viata lui la kibutz, si despre filosofia lui de viata, ceea ce ma face sa-l indragesc mai mult. In cartea de eseuri am regasit cele deja cunoscute din interviuri, intr-o forma cristalizata, care raman cu mine in Babel ad infinitum. Diana a citit de curand "Cutia neagra", eu mai demult. Nu m-as hazarda sa postez, din amintiri, despre acest fermecator roman epistolar de dragoste. Dar pot posta poza cu cele patru volume de Oz care s-au prezentat acum la "apel".

marți, 11 septembrie 2012

"Maşenka"


Citită afară, stând pe bancă sub cerul străveziu de toamnă, această carte mi s-a părut o doză de tristeţe şi plictis tipic ruseşti, combinată cu "nervi de primăvară" (ai personajului narator) şi cu nostalgia unei idile retrăite cu pasiune, din amintiri.
Mă întreb, după lectură, de ce întotdeauna prima iubire se pierde?