"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

luni, 30 decembrie 2013

"Oscar şi Tanti Roz"






Nu va dura mai mult de un ceas lectura acestei cărticele şi eu zic că merită răgazul, chiar şi acum, la sfârşitul anului, când timpul se scurtează. Vă veţi întâlni cu Oscar, cu Dumnezeu, cu tanti Roz şi cu galeria fantastică a femeilor-wrestler.
Dar mai ales, veţi vedea cum poate un băieţel bolnav, muribund, să vindece oamenii sănătoşi din jurul său.

sâmbătă, 14 decembrie 2013

Celalat trup




Ai un inel cu piatra care-si schimba culoarea, Diana. Un inel de piatra ce-si schimba culoarea dupa starea trupeasca a celui care-l poarta, vestind despre sanatate, dragoste si fericire, si mijlocind contactul cu Celalat Trup, leaga, in romanul lui Milorad Pavic, povestile de iubire si de credinta in vesnicie a trei cupluri care au trait in epoci diferite. Cuplurile sunt unite nu numai prin revelatia dragostei, dar si prin exlorarea tainei "celuilat trup", ajutati de inel.
*
Trupul pamantesc al omului poarta in el nadejdea nemuririi, intarita prin credinta intru Hristos, in Inviere. Trupul lumesc este insotit de "celalat trup", cel duhovnicesc, care nu va inceta, sa poarte in sine, amintirea trupului reintors in tarana, caruia ii poate reda suflul vietii.
*
Venind dinspre trecut, cuplul dintai, avandu-i ca protagonisti pe ieromonahul Gavril si pe frumoasa slujnica Axinja, a vietuit in primele decenii ale secolului al 18-lea, pe Dunare, la Sent Andrej, aproape de Budapesta. A doua pereche, a trait la mijlocul secolului 18, la Venetia, in vremea Carnavalului. Este vorba despre tipograful si corectorul Zaharia Orfelin si Anna Pozze , care au avut parte de o dragoste de vraja si venin. A treia poveste de dragoste se petrece sub ochii nostri, in zilele noastre, iar la momentul primei pagini, sotul Lizei Swift ni se adreseaza deja din mormant, asemenea maestrului miniaturist  din romanul lui Pamuk, "Ma numesc Rosu", care isi reda povestea din fundul fantanii in care ii azvarlise ucigasul trupul. Naratiunea-cadru este povestea din zilele noastre, a cuplului format de Liza si de sotul ei, autorul romanului "Celalat trup".
*
Primul capitol, intitulat "Cele trei ape intelepte de la Efes" , incepe memorabil. Il redau pe scurt, apeland la memorie : O femeie deplasandu-se in autobuz, la Belgrad, aude apelul telemobilului sau, il cauta prin buzunare, dar sunetul vine dinspre un tanar aflat mai in fata, care afirma ca telefonul ii apartine. Indemnat de pagubasa, tanarul raspunde la apel, si cum autobuzul tocmai oprise in statie, tanarul coboara in graba, si ii inmaneaza aparatul femeii, spunandu-i : "E pentru dumneavoastra, va cauta sotul !" . Femeia ia telefonul, spune "alo!", dar apelul este deja intrerupt.
*
Redau in continuare, din text : " Evident ca la telefon nu puteam fi eu, sotul Lizei, caci deja de patruzeci de zile eram inhumat in cimitirul belgradean de pe strada Roosevelt numarul 50". (precizarea naratorului).
*
Acum, mergem la Efes, unde stim ca a trait odinioara, Heraklit, si, mai de curand, Prea Sfanta Fecioara Maria. Astazi orasul Efes poate fi gasit pe harta Turciei, sau, chiar in Turcia, pentru cei ce au la dispozitie mijloace mai aplicate in teren decat hartile. Venind la Efes,  ajungem la Fantana Maicii Domnului, una dintre cele trei ape intelepte despre care ne vorbeste romanul "Celalat trup".

joi, 12 decembrie 2013

Vis vegetal

Aș vrea să fiu copac
Și-aș vrea să cresc lângă fereastra ta.
Te-aș auzi
Și-n voie te-aș privi întreaga zi.
M-aș apuca și iarna să-nfloresc,
Ca să te bucuri!
Păsările cele mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,
Iar nopțile mi-ar da cercei de stele
Pe care, ca pe frunze ți le-aș da.
Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori
M-aș apleca ușoară să-ți sărut
Când părul ce pe frunte ți-a căzut,
Când buzele cu buze moi de flori.
Spre toamnă, m-aș juca zvârlindu-ți mere
Și foi de aur roșu prin odaie,
Cu-a ramurilor tânără putere
Ți-aș apăra obloanele de ploaie.
Și, cine știe, poate că-ntr-o seară
De primăvară, când va fi și lună,
Va trece prin gradină-o zână bună,
Făcându-mă femeie să fiu iară.
Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz
Genunchiul ud de frunze și pământ,
Cu roua și cu luna pe obraz,
Eu ți-aș sări în casă și, senină,
Uitând de-atâta vreme să vorbesc,
Cu câte-un cuib în fiecare mână,
Aș începe
să zâmbesc.

luni, 18 noiembrie 2013

"Supleantul"


Nu ştiu alţii ce-or crede, dar mie tare mi-a plăcut "Supleantul"! Poate şi pentru că nu mă aşteptam să găsesc dincolo de coperta cărţii "Critica raţiunii pure", ci întocmai ceea ce am găsit, adică un roman în care autorul se preface că se descoperă publicului sub chipul unui personaj. De ce "se preface"? Pentru că niciodată când scrii nu scrii despre tine, ci, cel mult, despre felul cum te percepi tu pe tine, însă asta este deja altceva decât ceea ce voiam să spun. "Supleantul" este un roman care reuşeste să ţină cititorul, să trezească interesul, nostalgia, curiozitatea. Ce fel de nostalgie? Cea a tinereţii, desigur, nu a epocii. Îmi sunt cunoscute frăţiile între băieţii de atunci, am avut doi fraţi care erau la fel de uniţi cu prietenii lor, îmi este cunoscută obstinaţia cu care se întorceau toate discuţiile vremii spre subiectul tabu, de care se vorbea numai în şoaptă, sau numai afară, unde nu puteai fi interceptat.
Este credibil curajul personajului principal? De ce nu? În anii tinereţii mulţi apreciază eronat pericolele. Oricum, mie cartea nu mi-a produs nici dezgust, nici nu m-a şocat în vreun fel, consider că a fost o lectură plăcută. Bineînţeles că personajul Zoia a trezit cel mai mult interesul tuturor, aşa cred. Autorul a prezentat-o într-o lumină caldă, omenească, foarte cumsecade, chiar delicată pe "fiica puterii". 
Cât despre celălalt personaj feminin, Luminiţa, culmea!, mi-a produs o impresie proastă. Sub nicio formă nu aş fi ales ca mijloc de obţinere a libertăţii libertinajul.
Eu aş fi preferat oricare dintre soluţiile propuse de Nicolae Steinhardt în debutul "Jurnalului fericirii".

luni, 11 noiembrie 2013

"Sosirea lui Joachim Stiller" - Hubert Lampo


Ti-am recomandat sa citesti romanul "Sosirea lui Joachim Stiller", Diana, ca sa nu-ti ramana strain nici acest Stiller, dupa ce l-ai cunoscut pe cel al lui Max Frisch.  Cum sa te ademenesc ? Autorul, Hubert Lampo, s-a nascut la Anvers in 1920, iar in 1967 si respectiv 1972, a scris cele doua volume ale cartii "Inelul lui Moebius", simt cum incepi sa devii interesata. Tot in 1972, a scris "Lebedele de la Stonhenge", eseuri despre literatura fantastica si realismul magic. Suntem pe cale cea buna, vezi ?  Intai, redau cele spuse de Freek G., personajul principal masculin al romanului, cu privire la impactul intalnirii cu Stiller asupra  constiintei sale: " Loviturile pe care, ca orice alt om, le primesc, nu mi-au afectat fiinta lautrica, cel putin pana in momentul cand Joachim Stiller a patruns in viata mea". Urmeaza cateva cuvinte despre autor : "creator de adancimi, de lumi fascinante, construite din lumini stranii si umbre tenebroase". Si despre carte : "este o poveste de dragoste"; "o creatie complexa ca viata insasi, ca sufletul omenesc"; "o proiectie arhetipala, explicata de autor in traditia realismului magic" ; "o lume de un farmec straniu, cu oameni solidari in fericire, cat si in cosmaruri" ; "cosmarurile lui Lampo sunt cai de purificare, de regasire a sufletului".
*
Romanul, publicat in 1961, a aparut in limba romana in 1977. 
*
Pana aici, au fost vorbe. Cine este Joachim Stiller, autorul nu ne spune. Voi sugera eu. Freek primeste o scrisoare neobisnuita, o citeste, o arunca la cos, apoi, dupa o zi, o scoate sa o cerceteze, si da, scrisoarea ii este adresata personal, la adresa actuala, dar stampila postei dateaza expedierea ei cu cativa ani inaintea nasterii lui Freek, iar francajul este facut cu un timbru corespunzator vremii respective.  Expeditorul o are in vedere, in cele ce urmeaza, si pe jurnalista Simone. Ca sa simplific, am sa spun ca viata lui Stiller - mai exact, MOMENTUL MORTII SALE - s-a intersectat cu trei linii de destin, dintre care, doua au condus catre nasterea lui Freek , a Simonei, si a intalnirii lor inevitabile .
*
Acum las cartea sa vorbeasca, stie cartea mai bine :

Scrisoarea lui Stiller catre Simone : " Domnisoara, dupa cum era de asteptat de la doi oameni alesi de mine, drumul lui Freek s-a intalnit cu al dumneavoastra. NU ERA PREVAZUT CA DIN ACEST FAPT SA DECURGA ALTE CONSECINTE. Dar nimic nu poate fi intreprins fara ca liberul arbitru sa aiba cuvantul sau de spus.  SA NU VA FIE FRICA. Ce va fi, va fi. Inca nu pot spune daca vi se va acorda mult timp pentru aceasta, desi nimeni nu va cunoaste atat de profund ca mine. Fie ca nimic omenesc sa nu va ramana necunoscut. Al dvs servitor, Joachim Stiller"

Scurt interludiu, cu citate alese de hazard : " Scrisoarea lui Stiller este un mesaj intr-o sticla, plutind pe valurile timpului", " Aveam amandoi senzatia ca suntem singurii  locuitori ai unei lumi distruse, in care timpul inghetase. Mergeam mana in mana, ca doi copii speriati de intuneric", " Inca de tanar, o persistenta nevoie de puritate salasluia in mine", "Viata a ridicat un perete opac intre realitate si visul copilului de altadata", "Intotdeauna va exista o stavila in calea unei armonii complete intre doi oameni", " Nu e posibil sa traiesti fara lectia deziluziei".
*
Inainte ca Stiller sa apara in trup, la intalnirea cu Freek, pe care l-a insotit si Simone, din dorinta de a-i fi alaturi, orice s-ar intampla,  acesta l-a apelat telefonic pe Freek. Voi incheia cu mesajul telefonic al entitatii din nestiut, dar mai intai, trebuie sa spun ca Stiller n-a apucat sa dea mana cu Freek, si a murit pentru a doua oara , la Anvers, in acelasi veac, de asta data, nu sub bombardament, ci calcat de o masina, iar trupul sau s-a volatilizat, la morga, sub ochii privitorilor, si Stiller a disparut in neant.
*
Apelul telefonic, Stiller catre Freek : " Numele meu nu trebuie sa va tortureze. Orice s-ar intampla, intr-o zi va voi elibera de toata frica. Stapanirea de sine nu depinde in intregime de mine. Trebuie sa o gasiti in voi insiva. Indrazniti sa o castigati. Nimic nu este inca pecetluit"
*
Ma intreb care ar fi fost deznodamantul daca Simone nu l-ar fi insotit pe Freek la intalnirea cu Stiller ...


luni, 4 noiembrie 2013

Dacă o să mă uiţi




Vreau să ştii
un singur lucru.


Tu ştii cum e:
dacă privesc
luna de cristal, ramura de aramă
a toamnei liniştite la fereastra mea,
dacă ating
aproape de foc
cenuşa care-mi alunecă printre degete
sau trupul zbârcit al lemnului
totul mă duce către tine,
ca şi cum tot ce există,
arome, lumini, metale,
sunt mici bărcuţe, navigând
spre acele insule ale tale care mă aşteaptă.

Ei bine acum,
dacă puţin câte puţin încetezi să mă mai iubeşti
voi înceta şi eu să te iubesc, puţin câte puţin.

Daca dintr-odată
o să mă uiţi
nu mă mai căuta
vei fi uitată de mult.

Dacă ţi se pare prea mult şi te înnebuneşte,
vântul de steaguri
care-mi trece prin viaţă,
şi te decizi
să mă abandonezi la malul
inimii în care am prins rădăcini,
gândeşte-te
că în ziua aceea,
la ora aceea
voi ridica braţele
şi voi scoate rădăcinile mele
în căutare de alt pământ.

Dar
dacă în fiecare zi,
la fiecare oră
simţi că îmi eşti destinată mie
tu şi toată fiinţa ta delicată,
dacă în fiecare zi răsare
pe buzele tale o floare care mă caută,
o, dragostea mea, doar a mea,
în mine tot acest foc se repetă,
în mine nimic nu se stinge şi nimic nu se uită,
dragostea mea se hrăneşte cu dragostea ta, iubito,
şi cât timp vei trăi va rămâne în braţele tale
fără să se desprindă dintr-ale mele.

Pablo Neruda

sâmbătă, 26 octombrie 2013

Locul care ma cheama


Dupa "Dreptatea lui Jeremiah Beaumont" de Robert Penn Warren, aparuta in 1983, colectia "Romanul secolului 20" a mai publicat o carte de acest autor, este "Locul care ma cheama". "Dreptatea ..." a fost in atentia Dianei de curand, fapt soldat cu o postare la care simteam nevoia sa raspund printr-un ecou, care, iata, vine , cu multa intarziere. Am scos din rafturi cele doua romane. Unul are pe marginea filelor discrete insemnari pentru citate la care sper, la momentul lecturii, sa revin in viitor, ceea ce, de asta data, se intampla. Este un citat despre increderea intre oameni. Neincrederea face ca doi oameni, care se pot afla, fie si intr-un hotel de lux, fie si intr-o vila la Balcic, precum protagonistii din povestirea Dianei Alzner,  "Praf-minune", sau intr-o vila la Marea Egeee, cum alege sa propuna Warren, pentru a-si ilustra ideea, sa se afle, de fapt, impreuna, intr-o "groapa neagra si adanca".
.
 "Doamne, n-ai incredere in mine", exprima glasul de langa mine. "Am incredere chiar si in mine", i-am spus.  Dar pur si simplu, n-am incredere intr-o anumita situatie".
.
 Imi amintesc de alt roman din colectia RS 20, "Miere de bondari" de Torgni Lindgren. Acolo, doua fiinte, un om si cainele sau, se afla intr-o groapa. Au cazut intr-o groapa din care nu a iesit viu niciunul dintre ei. Dar unul a supravietuit un pic mai mult, mancandu-l pe celalat de viu. Increderea in tovaras a fost mai mica decat teama si dorinta de supravietuire. Autorul nu precizeaza cine a supravietuit, dar noi stim ce-i poate capul omului.  Amin.

marți, 22 octombrie 2013

"Dulce ca mierea e glonţul patriei"


"De fapt, ce m-a preocupat pe mine întotdeauna nu a fost istoria propriu-zisă, adică desfăşurarea în timp a faptelor, ci, cum să vă spun, simbolul acestor fapte. Adică adevărul lor, fondul lor. Sub istoria faptelor există o istorie a sensurilor, care e mult mai interesantă. Şi, simultan, mult mai complicată şi mult mai simplă decât cea exterioară. Această istorie e cea adevărată. Dacă ajungi la ea, poţi deduce datele concrete ale căror dovezi lipsesc, după cum poţi prevedea, în bună măsură, viitorul. Fireşte, trebuie să ai o formaţie desăvârşită. Altfel cazi în divinaţie, ori în literatură."

luni, 7 octombrie 2013

"Numele meu fie Gantenbein"


Ţi-a venit vreodată, în copilărie, pe când te jucai de-a v-aţi-ascunselea să închizi ochii sperând că aşa nu vei fi văzut? Fără să ne dăm seama facem asta şi acum: ne prefacem că nu vedem, doar pentru ca să testăm ce ar face el/ea/ei  în această situaţie. Pentru că a te preface că eşti orb e ca şi cum nu ai fi de faţă.
Cum te-ai comporta în lipsa mea?
Însă a mă preface orb, presupune a-mi pune o mască, a mă da drept ceea ce nu sunt. Şi de ce? Poate pentru ceea ce a spus Wilde: "Omul este cel mai puţin el însuşi atunci când vorbeşte în propria persoană. Dă-i o mască şi va spune adevărul."
Gantenbein a observat că dacă se preface orb, nu doar că se ascunde de toţi ceilalţi, dar se poate transforma, pe rând, în oricine ar vrea să fie. Nici nu trebuie să mai spun că artificiul "orbirii", pe lângă masca pe care i-o procură, nu are decât rolul de a-l face să vadă mai bine în el însuşi, dar şi în cei din jur. Cred că Gantenbein a ales să poarte o mască şi să pună măşti şi pe chipul celor din anturaj doar din teamă. Uneori e o povară să fii tu însuţi, să te accepţi. Şi apoi, o mască te poate face mai frumos sau măcar mai interesant.
Vai, Gantenbein, masca se poate lipi atât de bine pe chipul tău interior, încât MASCA devine EU.

joi, 3 octombrie 2013

"Poartă-n ochi seninul"


"Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.

M-a-ntrebat: "Afară viscolu-i buimac?
Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?"

Am răspuns iubitei: "Azi, prin vânt şi ger,
Cineva flori albe leapădă din cer.

Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,
Eu şi fără tine sunt de viscol plin."


imagine Cornel Pufan

joi, 26 septembrie 2013

"Dreptatea lui Jeremiah Beaumont"


După primele pagini nu eram prea sigură că voi reuşi să termin acest roman mult prea romantic pentru mine cea de acum. Totuşi l-am încheiat şi nu regret, a fost o lectură agreabilă care a scos la suprafaţa memoriei mele lecturi vechi precum "Regina Margot", "Roşu şi negru", "O tragedie americană"...

marți, 10 septembrie 2013

Asa s-a nascut o insula ...





Inainte de revolutie, romanele SF scrise de occidentali erau un deliciu de care nu prea aveam parte in limba romana. Totusi, la sfarsitul deceniului opt, cu zece ani inainte de schimbarea de macaz, a aparut Colectia Romanelor Stiintifico-Fantastice, dar n-a apucat sa ajunga la numarul 20 in cei zece ani. Era greu de pus mana pe o asemenea carte, fara protectie in librarie. Nu pot uita doua romame din colectie care m-au naucit  : "Reteaua gandurilor" de Herbert Franke - da, este altul decat Frank Herbert, autorul seriei DUNE ! - si "Germenul Andromeda" de Michael Crichton.  Numarul 7 al colectiei, era romanul "Asa s-a nascut o insula" de Francois Clement, si ceea ce vreau sa spun despre aceasta carte aparuta in 1980, este ca a fost singura care mi-a lipsit din colectie, cam pana prin anul 2000 sau chiar mai mult, caci nici macar nu am vazut cartea cu ochii, la nimeni. Dar imediat dupa ce am cumparat-o dintr-un anticariat din Capitala, cartea mi-a aparut in cale cu repetitie, ceva de necrezut, inclusiv la talcioc, si dupa ce am mai cumparat doua exemplare din inertie, am mai primit si un al treilea,  cadou. Desigur ca am dat cui trebuie exemplarele excedentare, fiti pe pace. Dar cum, FAPTUL de a gasi o carte dupa decenii de cautari neincetate - romanul "Fluviul mohorit " de SISKOV, pe care-l avea tata in biblioteca, iar eu nu-l puteam cumpara de la anticariat in clasa a saptea , cand l-am vazut, neavand cei 27 de lei necesari, l-am cumparat odata, si in scurt timp, inca o data, dupa 35 de ani, unul dintre exemplare pentru sora-mea, Stela - S-A SOLDAT, in vremea norocului, cu gasirea lui in exemplare multiple,  m-a determinat sa dau un nume acestui gen de intamplare, petrecut de multe ori in viata mea : PRINCIPIUL ABUNDENTEI. Atunci cand poarta se deschide, fructul dorit se revarsa asupra mea, precum din Cornul Abundendentei. Postez aici, si alte carti, care au cuvantul "INSULA", inclus in titlu. "Pluta de piatra" de Saramago nu-l are, dar il sugereaza, de aceea apare romanul in ilustratiile mele.

"Eu nu sunt Stiller"

Din teama de-a ne confrunta cu noi înşine ne tot aşezăm măşti pe faţă, însă e posibil ca în momentul când vom încerca să le îndepărtăm să nu mai găsim nimic dedesubt, aşa ca Stiller, personajul lui Max Frisch. 
Un roman scris cu sinceritate, chiar dacă uneori pare puţin artificial, un roman în care ne recunoaştem îngrijorător de mult...

miercuri, 28 august 2013

"Minunea noastră cea de toate zilele"



Există lecturi terapeutice şi eu am încercat în acest sens „Minunea noastră cea de toate zilele”, la sugestia ta, Sandu.

E ceva ciudat cu scrisul lui Bohumil Hrabal: nici nu simţi că citeşti, parcă ai fi acolo, dar într-o lume întoarsă, ciudată... fantastică? Nu, e tot lumea noastră nebună, dar ne este înfăţişată aşa cum este, fără sulimeneli, adică exact cu capul în jos. Cât despre mine, poate că mi s-a părut o lume cu iz fantastic din cauza lui Karel Capec la care mi s-a tot întors gândul pe când citeam. Oare de ce?

Este un umor cu efect întârziat în proza lui Hrabal, o ironie duioasă şi asta mi l-a făcut drag pe loc. Dar cum să nu îţi placă cineva care a ştiut să moară atât de frumos?
Rămân în gând pe ziua de azi cu „Lucinka şi Pavlinka” şi spun: e un păcat teribil să înşelăm pe cineva care ne iubeşte şi a crezut în noi!



vineri, 23 august 2013

"Orele dinaintea prânzului"


Terminasem cartea lui Vonnegut, a fost şi puţin toamnă pe insula de sub mare, aşa că am plecat iar la furat cai prin bibliotecă. Tot din colecţia Globus a venit la mine şi cartea următoare, pe care am început s-o citesc într-o seară pe când luna încă era în creştere şi întunericul făcea ecouri.
Nu m-am putut dezlipi de paginile cărţii decât târziu în noapte, deşi tu, Sandu, spui că nu este un roman de referinţă şi ai dreptate, însă ştii desigur despre fenomenul "cărţii adresate", adică al acelei cărţi care vine exact atunci când trebuie, în mâinile cui trebuie.
Nostalgiile şi tristeţile mele au părut a se risipi când m-am trezit în mereu regretata atmosferă a anilor şaptezeci. 
Eram prea mică pentru ca s-o fi trăit cu adevărat, dar anii şaptezeci mi s-au impregnat în suflet. Lumea era senină, prosperă, tânără, şi dominată de flower power, ceea ce dragul de tata traducea atât de lejer, poetic şi sugestiv prin "papă floarea"!
A fost epoca nouă a rochiilor înflorate, a florilor înfipte în gura puştii, a florilor fărâmiţate şi înghiţite sau prizate a "permisivităţii sociale" - doamne, ce eufemism frumos!
În această epocă se petrece acţiunea romanului, totul e senin, personajele sunt la mare, la soare, în concediu şi nu vor decât să se bronzeze fără să se gândească la nimic. 
Însă absurdul şi iraţionalul vor întinde un braţ spre oamenii simpli şi câteva vieţi se vor schimba. Omul e o fiinţă fragilă, mi-am zis când am terminat de citit şi, nu ştiu de ce, aveam în cap imaginea cafenelei lui Van Gogh.

marți, 6 august 2013

"Galapagos"





Dacă pe "Insula Pinguinilor" nişte biete păsări se transformă în oameni pentru că au fost botezate, iar procesul respectiv îi oferă lui Anatole France prilejul de a satiriza societatea, în "Galapagos", lucrurile stau exact pe dos, adică oamenii încep să se transforme încet, încet, în altceva.
Dincolo de ironia inconfundabilă a lui Vonnegut mi-a plăcut mult perspectiva romanului, unde naratorul mort în prezentul naraţiunii ne relatează fapte petrecute cu un milion de ani în urmă.
Naraţiunea se construieşte în cercuri concentrice, ca inelele de creştere ale unui arbore, fiecare nou inel aducând un plus de sedimentare a informaţiei pentru cititor.

vineri, 2 august 2013

"Corpul"


"Pentru că manuscrisul îmi înveleşte scoarţa cerebrală şi bolta-nstelată îmi înveleşte manuscrisul, şi fiecare cuvânt se leagă, în sus şi-n jos, de-un neuron şi de-o stea."
*
"Ultimul lucru pe care-l poti intelege, chiar si cand esti o fiinta de lumina si vis, este durerea. E ca un ochi inchis intr-o cutie de os, ca un margaritar ascuns intr-o scoica. E cu neputinta pentru noi sa intelegem pana ce oul nu este spart si scoica sfaramata. Mintea ni-i  izolata cu grija si-nfasurata in rituri absurde, ca un rege stravechi, ce nu mai guverneaza, ramanand doar un simbol mort al legaturii cerului cu pamantul. Nici macar trupul, palatul sau, nu mai este al sau. Paznicul care-l apara, teribila bariera creier-sange, IL TINE DE FAPT PRIZONIER, iar membranele ce-l infasoara il orbesc. Mutilat ritual,cu simturile excizate, cu sexul mortificat,  e plimbat din loc in loc si i se fac plecaciuni in tara trista a trupului sau. Ceea ce-i dincolo de piele, ii este relatat deformat si viclean. Tinut departe de suferinta, incearca doar sa si-o inchipuie"

duminică, 28 iulie 2013

O odisee spatiala pentru doi




Este bine sa ai doua exemplare dintr-o carte, chiar si intr-o biblioteca cu doar doi cititori. La casa parinteasca, cumparam aceeasi carte cel putin in dublu exemplar, eu si sora-mea, Stela, si citeam aceeasi carte, fara sa stam la rand la ea, pentru lectura. Am cumparat, de curand,  din Cluj "Odiseea spatiala" de Arthur C. Clarke, in "Nemira". Demult mi-o doream, dar avand cartea in alta editie, pretul parea prohibitiv pentru luxul de o avea in dublu exemplar. Intre timp, drumurile care se bifurca, ceea ce, dupa sensul de mers, inseamna si confluenta, fac ca Livada cu Mierle si Babel sa se afle in cea mai frumoasa dintre interferentele posibile in lumea schimbarilor. Asa ca, iti ofer, Diana, una dintre editii, si vom avea, daca accepti, o odisee spatiala pentru doi. Stanley Kubrick a facut si filme dupa cateva din aceste carti. Cel putin " 2001 : odiseea spatiala", este capodopera, in ambele variante : literara si cinematografica. Sper sa o citesti sau recitesti, Diana, caci la sfarsitul verii cartea vine in Livada cu Mierle.

duminică, 14 iulie 2013

Umbre şi năluciri




"Fiecare citeşte în felul lui, îşi inventează o manieră proprie, unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipiţi de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm, celălalt ţărm contează. Doar dacă nu cumva aceste râuri n-au două ţărmuri, ci mai multe, fiecare om care citeşte este propriul lui ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă."
*
"Viata noastra devine, pe zi ce trece, o existenta virtuala, incat ajungem sa traim asa cum si-a imaginat PLATON "pestera" : locul unde oamenii, stand cu spatele spre iesire, privesc perindarea umbrelor pe zidul din fata, confundand umbrele cu realitatea" (completare la textul ales de Diana)

Jose Saramago - "Peştera" 

miercuri, 26 iunie 2013

"Razboiul sfarsitului lumii"

Este doar un ecou la postarea ta de pe Babel, Sandu. Despre sfarsitul lumii de la Canudos am citit candva, in alta epoca, un timp atat de indepartat, incat acum in locul acela au crescut apele unui ocean. Imprumutasem cartea de la biblioteca facultatii si era inceputul verii si se apropia sesiunea si eu nu aveam pofta de invatat, ci doar de citit printre tufele de trandafiri ale gradinii de pe strada Fericirii.
Matusa Iulia facea inghetata de fragi si imi dadea cate o cupa pe care o savuram cu cartea pe genunchi, in departare se auzea tramvaiul, iar si mai departe se auzea macelul dintre pagini, in mintea mea...
Ma gandeam ca razboaiele se poarta pentru ca unii vor sa impuna altora propriul adevar. Despre asta am spus ceva pe celalalt blog. Pana la urma, ce sunt minciunile?, dar mai ales,
Ce este adevarul?

miercuri, 19 iunie 2013

"Visând la eroi"


Din prima clipă am găsit fraza indicată: „În viitor curge, aidoma unui râu, destinul nostru, aşa după cum ni-l desenăm noi de aici, de jos. În viitor se află totul, pentru că totul e cu putinţă. Acolo ai murit săptămâna trecută şi acolo vei trăi veşnic.”

*
Mi-a plăcut mult pasajul acesta, e cu adevărat confortabil, însă iată ce descopăr la pagina 155: „Destinul este o invenţie folositoare pentru oameni.”

Ştii la ce mă trimite cu gândul propoziţia aceasta? La alt citat, din altă carte, unul care spune că „Timpul este doar vraja pe care natura o aruncă asupra lucrurilor pentru ca noi să nu băgăm de seamă că se petrec toate deodată.”
Uite, Sandu, ce iese dacă forţez o extrapolare: Destinul este vraja pe care noi o ţesem pentru ca să dăm un sens faptelor arbitrare care alcătuiesc viaţa fiecăruia dintre noi.
*
Ştii ce mi-a plăcut teribil? Observaţia de mare fineţe a lui Serafin Taboada: „Oricât de curajos ar fi un om, nu e curajos în toate împrejurările.”
Important este să ştim căror întâmplări le vom face faţă...
*
Cine sunt eroii?

joi, 6 iunie 2013

Despre "Întunecare" şi iluminări


”Nimeni nu vrea să cunoască pe nimeni... acesta este adevărul cel teribil! Trăieşti cot la cot cu semeni de-ai tăi, pe care n-ai curiozitatea să-i cunoşti nici cât ai avea pentru o vietate de pe altă planetă, ori din altă eră geologică.”

*
Multe inimi va fi frânt Primul Război Mondial, ca toate războaiele, iar între ele a fost şi aceea a unei fete de douăzeci de ani. I-au povestit camarazii cum a căzut logodnicul ei, iar ea a pictat momentul acela: un soldat lovit, la pământ, ţinându-se de gâtul calului. Are privirea dusă departe pentru că moare, dar se vede desluşit că se gândeşte la cineva, că transmite un salut din pragul moţii celei pe care o iubeşte.
Tabloul a stat zeci de ani în casa noastră. Dar acesta nu este un fragment din „Întunecare”, Sandu. Sunt întunecările şi iluminările de care fiecare dintre noi avem parte.
*
Ce anume face un om să fie el însuşi? Să se deosebească de toţi ceilalţi? Înfăţişarea?
Luminiţa nu l-a mai putut iubi pe Radu când acesta s-a întors desfigurat de pe front. Nu era tot el?
Îmi amintesc de „Trei ceasuri în iad”, o carte care vorbeşte despre esenţa secretă ce ne separă de toţi ceilalţi, de ceea ce ne dă individualitate, dar şi de libertatea interioară care nu se poate răpi.
*
Nu pot să o simpatizez pe Luminiţa, pentru că mie îmi plac oamenii care au ochi să vadă suferinţa lumii, care nu trec absenţi mai departe, ci se opresc şi iau aminte. Şi întind mâna.
*
Nu poţi înţelege suferinţa unui om pe care nu vrei să-l cunoşti. Vom vrea să îi cunoaştem pe cei de alături? Noi, cei care ne ascundem de spaima de-a ne cunoaşte pe noi înşine?
*
Ţi-ai exprimat dorinţa să vezi dedicaţia scrisă pe cartea mea, iat-o, Sandu. Postarea de azi ţi se datorează.