Dacă pe "Insula Pinguinilor" nişte biete păsări se transformă în oameni pentru că au fost botezate, iar procesul respectiv îi oferă lui Anatole France prilejul de a satiriza societatea, în "Galapagos", lucrurile stau exact pe dos, adică oamenii încep să se transforme încet, încet, în altceva.
Dincolo de ironia inconfundabilă a lui Vonnegut mi-a plăcut mult perspectiva romanului, unde naratorul mort în prezentul naraţiunii ne relatează fapte petrecute cu un milion de ani în urmă.
Naraţiunea se construieşte în cercuri concentrice, ca inelele de creştere ale unui arbore, fiecare nou inel aducând un plus de sedimentare a informaţiei pentru cititor.
