Terminasem cartea lui Vonnegut, a fost şi puţin toamnă pe insula de sub mare, aşa că am plecat iar la furat cai prin bibliotecă. Tot din colecţia Globus a venit la mine şi cartea următoare, pe care am început s-o citesc într-o seară pe când luna încă era în creştere şi întunericul făcea ecouri.
Nu m-am putut dezlipi de paginile cărţii decât târziu în noapte, deşi tu, Sandu, spui că nu este un roman de referinţă şi ai dreptate, însă ştii desigur despre fenomenul "cărţii adresate", adică al acelei cărţi care vine exact atunci când trebuie, în mâinile cui trebuie.
Nostalgiile şi tristeţile mele au părut a se risipi când m-am trezit în mereu regretata atmosferă a anilor şaptezeci.
Eram prea mică pentru ca s-o fi trăit cu adevărat, dar anii şaptezeci mi s-au impregnat în suflet. Lumea era senină, prosperă, tânără, şi dominată de flower power, ceea ce dragul de tata traducea atât de lejer, poetic şi sugestiv prin "papă floarea"!
A fost epoca nouă a rochiilor înflorate, a florilor înfipte în gura puştii, a florilor fărâmiţate şi înghiţite sau prizate a "permisivităţii sociale" - doamne, ce eufemism frumos!
În această epocă se petrece acţiunea romanului, totul e senin, personajele sunt la mare, la soare, în concediu şi nu vor decât să se bronzeze fără să se gândească la nimic.
Însă absurdul şi iraţionalul vor întinde un braţ spre oamenii simpli şi câteva vieţi se vor schimba. Omul e o fiinţă fragilă, mi-am zis când am terminat de citit şi, nu ştiu de ce, aveam în cap imaginea cafenelei lui Van Gogh.
