”Nimeni nu vrea să cunoască pe nimeni... acesta este adevărul cel teribil! Trăieşti cot la cot cu semeni de-ai tăi, pe care n-ai curiozitatea să-i cunoşti nici cât ai avea pentru o vietate de pe altă planetă, ori din altă eră geologică.”
*
Multe inimi va fi frânt Primul Război Mondial, ca toate războaiele, iar între ele a fost şi aceea a unei fete de douăzeci de ani. I-au povestit camarazii cum a căzut logodnicul ei, iar ea a pictat momentul acela: un soldat lovit, la pământ, ţinându-se de gâtul calului. Are privirea dusă departe pentru că moare, dar se vede desluşit că se gândeşte la cineva, că transmite un salut din pragul moţii celei pe care o iubeşte.
Tabloul a stat zeci de ani în casa noastră. Dar acesta nu este un fragment din „Întunecare”, Sandu. Sunt întunecările şi iluminările de care fiecare dintre noi avem parte.
*
Ce anume face un om să fie el însuşi? Să se deosebească de toţi ceilalţi? Înfăţişarea?
Luminiţa nu l-a mai putut iubi pe Radu când acesta s-a întors desfigurat de pe front. Nu era tot el?
Îmi amintesc de „Trei ceasuri în iad”, o carte care vorbeşte despre esenţa secretă ce ne separă de toţi ceilalţi, de ceea ce ne dă individualitate, dar şi de libertatea interioară care nu se poate răpi.
*
Nu pot să o simpatizez pe Luminiţa, pentru că mie îmi plac oamenii care au ochi să vadă suferinţa lumii, care nu trec absenţi mai departe, ci se opresc şi iau aminte. Şi întind mâna.
*
Nu poţi înţelege suferinţa unui om pe care nu vrei să-l cunoşti. Vom vrea să îi cunoaştem pe cei de alături? Noi, cei care ne ascundem de spaima de-a ne cunoaşte pe noi înşine?
*
Ţi-ai exprimat dorinţa să vezi dedicaţia scrisă pe cartea mea, iat-o, Sandu. Postarea de azi ţi se datorează.
