„Toţi suntem mai multe lucruri deodată, crâmpeie, umbre, năluci, suferim şi simţim plăcere, suntem părtaşi la poveste, uităm, trădăm, sacrificăm fără milă sau ne lăsăm cu blândeţe sacrificaţi. Se întâmplă să ajungem să-i vrăjim pe alţii cu ceea ce creăm. Se întâmplă să-i recunoaştem pe cei care ne iubesc cel mai mult şi să visăm la cei care ne-au dat uitării. Suntem personaje de poveste, ducem greutatea poveştii altcuiva şi o continuăm fără să ştim.”
Acesta este citatul care a rămas notat în caietul meu de lectură în dreptul cărţii „Povestiri Orientale” de Marguerite Yourcenar.
Însă în memoria mea adie amintirea unui prinţ retras la vârsta deplinei maturităţi în singurătatea unui pavilion unde este servit cu dragoste şi devotament de cea care-l iubeşte dintotdeauna şi nu-l poate părăsi, dar de care el, orbit de bătrâneţe, de prea multe şi năvalnice iubiri, nu-şi mai aduce aminte.
Cât îmi doream să recunosc şi să fiu recunoscută! Şi niciodată să nu rămân visând la cel care m-ar fi uitat... Cât aş fi vrut să trăiesc povestea cea fără sfârşit!
Am recitit această povestire, „Cea din urmă dragoste a prinţului Ghenghi”, vara trecută şi încă mă mir de inima necruţătoare şi largă a acestui bărbat.
Ca şi în urmă cu mulţi ani, pe când citeam „Labirintul lumii”, am fost fermecată de stilul autoarei, de precizia şi eficienţa cu care pătrunde în zonele cele mai ascunse ale sufletului.
Cine are curaj să se avânte pe marea agitată purtat de o simplă barcă, să citească „Izbăvirea lui Wang-Fo”.
