"Insula din ziua de ieri"

Recitesc această carte. Am cumpărat-o ieri de la un anticariat, singurul ce mai supravieţuieşte în Rm. Vâlcea.

Am văzut-o şi m-a încercat nostalgia lecturii celei dintâi. Pe atunci mă aşteptam la ceva în genul primelor două cărţi ale lui Eco şi am fost puţin nedumerită de aventura postmodernă a textului în detrimentul aventurii personajelor.

Acum sunt fermecată de jocul scriitorului, ceea ce înseamnă că, pe lângă multele lucruri pe care ni le răpeşte, trecerea timpului ne şi dăruieşte ceva.

Desigur, plăcerea unor lecturi din adolescenţă şi tinereţe nu poate fi regăsită şi împărtăşesc această tristeţe a unui scriitor, mărturisită aici.

Iată-mă deci învăţând de la Roberto că, dacă vom găsi vehiculul potrivit, fie că e nava Daphne, fie madlena lui Proust, vom fi în măsură să recuperăm ceea ce părea pierdut.

Fizicienii spun că se poate călători în timp, dar numai în viitor. Trecutul este intangibil, sigilat, definitiv, deşi pe acela ne dorim de cele mai multe ori să-l schimbăm.

Călătoriile în trecut sunt călătorii spre noi înşine.

Ne putem întoarce în trecutul propriei fiinţe? Putem să descoperim pe mările interioare insula din ziua de ieri?