Iată o carte care nu mi-a plăcut deloc. Sau poate am citit-o într-un moment neprielnic, nu ştiu.
Mi s-a părut o scriere extrem de sfărâmicioasă, ca un cornuleţ cu dulceaţă vechi de câteva zile. (cu excepţia că romanul nu are dulceaţă, în ciuda titlului).
Pentru cei care au dorinţa de a face penitenţă voi spune că avem un personaj – Franz Horn – un antipatic, care suferă pentru că trăieşte prins în pânza de păianjen a relaţiilor sociale. Acest domn este atât de stresat, (dar nu atât de tare ca noi, cartea e scrisă acum câteva decenii), încât efectiv doreşte să evadeze din această lume, unde masca pe care şi-a impus să o poarte îl sufocă. (aşa-i trebuie, dacă a acceptat o mască!)
Nu mă întrebaţi de acţiune, romanul acesta nu are aşa ceva, totul se petrece în interior...
Când am văzut că de la jumătatea volumului începe un alt roman, am fost extrem de bucuroasă.
Şi un citat: „Numai cine iubeşte este viu.” Hm, să luăm aminte.
