Primele zeci de pagini din „Cartea neagră” le-am citit pe nerăsuflate într-o după-amiază înnorată de sâmbătă.
Cărţile sunt ca maşinile. Gândiţi-vă la felul cum pornesc: unele ating suta de kilometri la oră în câteva secunde. Acest roman al lui Pamuk este un Jaguar.
După câteva rânduri eram transportată în timp şi spaţiu, eram Ruya, Galip, Celal şi Orhan Pamuk laolaltă.
E o carte labirintică din care nu sunt sigură că am ieşit, sau, dacă am ieşit, nu mai ştiu dacă sunt tot eu, cea care am intrat.
Nu pot să povestesc cartea. Voi spune doar că e plină de simboluri şi că posedă magia de-a amesteca realitatea cu visul. Nu ştiu care să fie motivul, dar pe parcursul lecturii am avut cu mine doi companioni: „Mătuşa Julia şi condeierul” şi „Cronica păsării-arc”. Sper să nu supăr pe nimeni cu această afirmaţie, este o chestiune care ţine de percepţia mea subiectivă, dar nu pot să nu remarc asemănarea dintre Pedro Camacho, cel care scria piese pentru teatrul radiofonic, şi Celal Salik foiletonistul.
Asemănarea dintre Galip şi Toru Okada mi se pare şi mai izbitoare. Amândorura le dispar soţiile, iar ei pornesc în căutarea lor. Pentru amândoi va fi ceva mai mult decât răscolirea oraşelor în care locuiesc, Istambul, respectiv Tokio.
Va fi o căutare a sinelui.
Similitudinile continuă, (fântâna în care coboară Toru Okada şi puţul înspăimântător pentru Galip din capitolul „Negura blocului”, căutarea identităţii şi manechinele care o simbolizează în romanul lui Pamuk, alături de pata de pe obrazul lui Toru Okada şi dorinţa lui de a deveni altcineva, gustul de „ireversibil” de la sfârşitul celor două cărţi...) dar nu spun mai mult, cine va citi va căuta şi va descoperi singur.
