Am primit această carte de la doamna dirigintă, la sfârşitul clasei a şasea. Din fericire, n-am citit-o imediat... Fiindcă aş fi pierdut mult din gustul ei subtil la acea vârstă prea mică.
Negreşit, Călinescu avea nostalgia unei epoci când a scris cartea şi cred că, în pofida mărturiei, nu a întâmpinat-o cu mult entuziasm pe cea nouă...
În timpul lecturii am înţeles bine, poate pentru prima oară, ce însemna "tăvălugul istoriei". Personajele sunt măturate încoace şi încolo, scuturate şi puse la punct; nu scapă nici drepţii - ca bietul Ioanide care-şi pierde copiii.
Concluzia este că sunt epoci când toată lumea pierde câte ceva, iar acest ceva e uneori subtil, de nu de-a dreptul invizibil, alteori e însăşi familia, ori cariera, dar de fiecare dată operaţia de extirpare este foarte dureroasă...
Cine câştigă, cine primeşte favoruri din palma noii epoci minunate de la orizont? Doar cei care-şi pun măşti cu chipul ei calp... Cei care nu se vor sufoca sub măşti.
Ceilalţi vor pieri... nobili autohtoni ca Hangerliii, legionari idealişti, profesori universitari, miniştri.
De vor rămâne în viaţă, tot morţi vor fi, afară din timpul lor, vegetând în case cu molii...
Călinescu prinde inconfundabilul iz balcanic; se face comerţ cu mirodenii, cu antichităţi şi aurării, cu poziţii sociale...
Un personaj se numeşte Saferian Manigomian.
