Alexandru Ivasiuc ne-a fost recomandat în liceu, dar atunci eram mult prea absorbită de Hortensia Papadat Bengescu. De aceea pe Ivasiuc l-am citit doar în primul an de facultate, când l-am asimilat la grămadă împreună cu alţi romancieri din nesfârşita bibliografie.
S-ar putea ca acesta să fie motivul pentru care romane ca „Francisca” a lui Nicolae Breban şi „Păsările” să aibă pentru mine un gust destul de apropiat.
Zilele acestea am fost tentată să recitesc pagini din „Păsările”, pentru că zăpada de afară mi-a amintit cum citeam la cămin, înaintea sesiunii de iarnă, lipită de calorifer şi privind uneori pe fereastră la troienele ce acopereau Haşdeul… Dar acum romanul care a început să se desfăşoare în paralel n-a mai fost „Francisca”, nici „Îngerul de ghips”, ci „Patul lui Procust.”
Din cauza lui Ladima şi a Margaretei, a gestului lor similar, cu toate că poveştile lor se petrec în lumi atât de diferite.
Se mai omoară azi cineva din dragoste? Nu, nu mă gândesc la oameni bolnavi, nici la tineri exaltaţi, de vârsta Julietei, ci la oameni maturi, realişti, dar nu cinici. Desigur, suntem mulţi care ne-am sinucis deşi continuăm să fim în viaţă.
Dar gestul concret a devenit o raritate.
Eu mă văd mai aproape de Eva din „Fiul risipitor” a lui Radu Tudoran.
Azi, „Păsările” nu-mi mai pare un roman atât de bun ca în urmă cu douăzeci de ani. Oare de ce?
