Primul horror pe care l-am citit a fost de P. Ispirescu. O poveste pe care o tot citeam fără să înţeleg de ce mă fascinează... Era despre o fată care s-a îndrăgostit de un tânăr fermecător, dar misterios. Fără ca el să-şi dea seama, fata îi leagă o aţă de-un nasture, la una din întâlnirile lor nocturne. A doua zi pleacă după firul deşirat până ajunge într-un cimitir. Îngrozită, constată că iubitul ei venea dintr-un mormânt.
Greu a scăpat fata de dragostea mortului, eu n-am mai scăpat de atunci de pasiunea pentru genul dark. Firesc, a urmat în lecturile mele inegalabilul Poe şi reţin c-am citit şi recitit "Hruba şi pendulul", "Prăbuşirea casei Usher", "Inima care-şi spune taina", "Berenice" şi toate celelalte. La treisprezece ani declamam "Corbul" spre groaza lui tata care nu pricepea de ce mi-am uitat prima dragoste, pe solarul H. Heine...
Când am dorit ceva nou, am descoperit "Fantastica întâlnire din zori". A fost suficient pentru o vreme. La biblioteca municipală, un domn prăfuit cu ochelarii pe vârful nasului, văzând că refuz să merg la secţia pentru copii, s-a hotărât să mă lecuiască şi mi-a să citesc "Monstrul din prag" de H. P. Lovecraft. A fost delicios ca şi "Frankenstein" de Mary Shelley.
Mai târziu, mult mai târziu, mi-am pus întrebarea: de ce ne place horror-ul? De ce savurez Stephen King? Mulţi ar putea să-mi răspundă superior, că este un gen literar adolescentin, ca şi S.F.-ul, şi ţine de-o zonă nematurizată suficient a creierului...
Şi totuşi, insist, de ce simţim uneori nevoia de-a fi speriaţi? Pentru simpla creştere a nivelului de adrenalină în confortul fotoliului de acasă? În ceea ce mă priveşte, e ca un simulator de zbor: am senzaţia că sunt la manşă şi pot experimenta situaţii pe care nu le-am trăit pe viu. Pot afla despre mine însămi cum aş reacţiona în situaţii ciudate, fantastice.
