Un veac de singuratate

Cred ca nimeni nu poate spune ceva mai substantial despre un roman, decat textul insusi. "Un veac de singuratate" de Gabriel Garcia Marquez, este o carte draga inimii mele. Desigur ca nu-mi pot imagina ca vreunul dintre cititorii blogului Dianei sa nu fi lecturat aceasta carte, de aceea, ceea ce propun este sa recitim impreuna finalul , amintindu-ne cum, acest halucinant amestec de iluzie si realitate, incepe cu o geneza - nasterea satului Macondo - si se incheie apocaliptic, prin raderea satului de pe suprafata Pamantului :

" Macondo era acum un vartej ingrozitor de praf si daramaturi vinturate de furia acestui uragan biblic, cand Aureliano sari unsprezece pagini pentru a nu pierde timp cu fapte prea bine cunoscute, si INCEPU SA DESCIFREZE CLIPA PE CARE TOCMAI O TRAIA, descifrand-o pe masura ce o traia, prorocindu-se pe sine insusi ca descifreaza ultima pagina a manuscrisului, de parca s-ar fi privit intr-o oglinda de cuvinte. Atunci, mai sari cateva randuri pentru a depasi profetiile si pentru a cauta sa cunoasca data si imprejurarile mortii sale. Dar inainte de a ajunge la versul final, intelese ca nu va mai iesi niciodata din odaia aceea, caci statea scris ca aceea cetate a oglinzilor va fi stersa de vant si alungata din memoria oamenilor in clipa in care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, si ca tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna si avea sa ramana pe veci de nerepetat, caci semintiilor osandite la un veac de singuratate nu le era data o a doua sansa pe pamant."