Îmi amintesc cum citeam prin anul al treilea „Povestaşul”. Colegele mele au spus că este o carte indigestă şi că nu au putut depăşi primele pagini cu nici un chip.
Pentru mine însă numele lui Llosa era o garanţie. Plus că subiectul m-a interesat: nevoia de a spune poveşti. Nevoia de a asculta poveşti.
Profesorul care ne-a recomandat această carte a însoţit-o de numeroase exemple din literatură care demonstrau că o poveste bună poate salva o viaţă.
Eu cred că o poveste bună poate să şi vindece prin miraculosul „tratament fabulatoriu”, acţionând ca o formulă magică de mari dimensiuni.
De ce n-ar fi posibil ca o poveste să facă soarele să răsară? Să facă Pământul să-şi urmeze calea în Cosmos?
Iar pe noi să ne salveze de la uitare?
