Emanuel Pârâianu. Aţi auzit de el? Nu cred. Aceasta este cartea lui "Umbre şi lumini" apărută la Tg. Jiu în 1876. N-a fost mai mult decât un epigon eminescian, prea insignifiant pentru istoriile literare. Dar această carte are o poveste.
Tata era student la Bucureşti în teribilii ani 1950. Fiu de chiabur, nu avea dreptul la un loc în cămin sau cantină. Îşi petrecea ziua la cursuri, iar nopţile fie în gară, fie în Grădina Botanică, fie în cămin la vreun coleg - măcar până venea controlul şi sărea pe geam...
În aceste locuri intens circulate a cunoscut pe servitorul unui fost mare proprietar, pe vremea aceea bătrân şi naţionalizat. Muritori de foame, slugă şi stăpân. Care din disperare vindeau cărţile din bibliotecă pe orice. Tata a dat oala cu sarmale pe o ediţie princeps. Puiul fript pe cărţile legate în piele ale lui Alecsandri. A adus o garniţă cu cârnăciori pentru privilegiul de a-şi alege singur cărţile.
Ce mai mânca tata, nu ştiu; cărţi.
Acasă, îşi încropise o bibliotecă micuţă. Odată, când s-a întors, n-a mai găsit volumele. Bunicul i-a explicat că au venit nişte tovarăşi să servească masa la ei şi au spus mai în glumă, mai în serios, că iau cărţile să vadă dacă sunt sau nu reacţionare. Cum unui chiabur i se putea face orice, nefiind apărat contra abuzurilor, n-a avut ce face.
Cartea aceasta a scăpat, fiindcă tata, o fire profund lirică, o uitase sub pernă.
