Acum câţiva ani am intrat în biblioteca din comună. Eram profesoară şi nu-mi permiteam să cumpăr toate cărţile pe care doream să le citesc. Faptul că în centrul satului, în aceeaşi clădire în care se afla "Căminul Cultural" funcţiona şi o bibliotecă, mi s-a părut un mare noroc.
Înăuntru, în două încăperi vaste, acoperite de praf, dormeau câteva mii de cărţi. Iniţial ar fi trebuit ca volumele să stea pe rafturi, însă cel care era plătit să le îngrijească renunţase să le mai ducă la locul lor: zăceau în teancuri pe lângă pereţi, pe mesele din sala de lectură, pe pervazul ferestrelor... Devenise imposibil să găseşti în felul acesta o carte anume. Dacă doreai ceva de citit puteai scormoni în ceea ce se afla la suprafaţă. Iar "la suprafaţă" erau doar cărţile pe care femeile satului le găseau delicioase pe atunci: romanele Sandei Brown şi alte scrieri tot atât de dulci... Într-un colţ, în acelaşi echilibru curajos ca turnul din Pisa erau cărţile împrumutate de şcolari. M-a apucat disperarea. Bibliotecarul, un student care îşi citea cursurile în timpul cât era plătit de primărie, mi-a dat voie să caut unde poftesc, chiar şi în cealaltă încăpere unde erau ultimele achiziţii... Acolo l-am găsit pe Castaneda. Cine să fi cumpărat asemenea cărţi? Probabil fuseseră luate la grămadă.
"Povestiri despre Putere" a fost volumul pe care l-am citit primul. Apăruse la RAO în 1995. Nu ştiu cum am pornit la lectură cu ideea că este un roman fantastic sau un SF, dar am realizat apoi că se vrea a fi o relatare non-ficţională a experienţei trăite de autor, Carlos Castaneda, profesor doctor în antropologie.
Şamaismul m-a interesat întotdeauna, dar Castaneda nu dorea să-l descrie, ci să-l experimenteze. Povestea devenea tot mai întunecată.
Nu m-ar fi deranjat, genul acesta e pe gustul meu, însă din paginile cărţii evapora ceva cu adevărat ostil. Am terminat primul volum, l-am început pe următorul. Împresia de respingere pe care o resimţeam faţă de aceste scrieri era tot mai mare. Deşi la bibliotecă se aflau zece cărţi ale autorului, am renunţat la ideea unei lecturi integrale.
După un timp am aflat de controversa legată de opera lui Castaneda, de acuzaţiile care i s-au adus şi anume că "observaţiile" despre practicile şamanice sunt pure invenţii.
Acum, la doisprezece ani de la moartea autorului, Tensegrity tinde să devină un mod de viaţă.
Scrierile lui Castaneda nu le pot include între "cărţile dragi", dar nutresc în secret ideea că autorul n-a imaginat nimic şi tărâmul îngrozitor al "celeilalte realităţi" există cu adevărat...
