„Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături
Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnată
Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar.
Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa
Cum ţii să nu se verse un potir
Şi pune-ţi gura peste gura mea:
Inspiră ţipătul care-l expir.
Să nu se-audă hohotul de plâns
Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;
Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care creşte-n jur
Şi duce totul, şi în urma lui
Rămâne doar moloz şi ghilimele,
Şi se chircesc bolnave şi se sting
Şi soarele şi celelalte stele...”
„Acum, ca şi în epoca de piatră, valorăm atât cât iubim. Preţul salvării noastre se socoteşte în unităţile de măsură ale dragostei.”
Ana Blandiana