Lumea lui Gunter de Bruyn este o lume rănită. Încă nici nu am terminat de citit toate povestirile şi mă grăbesc să-ţi spun, Sandu, că parcă m-aş fi reîntâlnit cu Orkeny Istvan. Îmi place că şi Gunter de Bruyn lasă mult nespus, mult din intriga şi greutatea povestirilor este sub nivelul mării, scriitorul nu scoate la iveală tot, cititorul trebuie singur să găsească, să descopere, să înţeleagă.
"Nu-mă-uita" m-a trimis cu gândul la Orkeny. "Strada Stallschreiber" arată Berlinul de după război, dar văzut de cei învinşi, de Janke, supravieţuitorul care vede că sub pavajul distrus de bombele brizante este pământ, pământ adevărat în care poţi cultiva fasole sau poţi planta un măr Boskoop sau îţi poţi înmormânta nevasta şi copiii. "Permisie" aminteşte de geloziile personajelor lui Gib Mihăiescu, iar "Brânduşă" împărtăşeşte ceva din tristeţea eroilor din nuvelele lui Rebreanu.
Şi tot "Brânduşă" aduce şi soluţia, singura soluţie de supravieţuire într-o lume rănită: retragerea în pădure, acolo unde nimeni nu te judecă pentru pălăria ta prea mare, pentru acel altceva din adâncurile tale...
Eu m-am retras de mult, în primăvara asta am împlinit cincisprezece ani.
