La începutul lui octombrie citeam în curtea interioară a casei din Cluj. Citeam despre soarele cald din insula Creta şi despre grupul de turişti care s-a rătăcit în labirint. De fapt e Labirintul în care fiecare dintre noi suntem rătăciţi dintotdeauna...
Lumina trecea de zidurile din jur, vântul îmi întorcea filele cărţii. Durrel ştia cum să ajungă în zona inimii de unde nu se mai poate şterge. Chiar cu acest roman - "Labirintul întunecat"- despre care se spune că e mai mult un exerciţiu de scriere, o joacă a autorului.
Mă gândeam, pe măsură ce înserarea cuprindea oraşul de dincolo de grădina mea secretă, că labirinturile de care nu ştim ne înghit paşii, iar întrebările capcană la porţile Tebei sunt specialitatea destinului nostru...
Înainte de-a intra înăuntru, înainte ca prima stea să răsară, mi-am notat pe caietul de pe genunchi:
"În "Cefalu" apare fascinanta idee că realitatea se poate schimba în funcţie de expectanţe. Imaginaţia noastră - formată din cuvintele şi trăirile noastre - modifică fenomenele şi structura realităţii. În labirint fiecare personaj a găsit un deznodământ determinat de credinţele proprii.
Fearmax a fost, într-adevăr, mâncat de Minotaur! "
Later edit: O imagine cu volumele lui Lawrence Durrel şi cartea fratelui său, Gerald, de la Marele Stat Major Al Cărţilor
