Pe la mijlocul lunii mai am cerut de la bibliotecă Lawrence Durrel, "Cvartetul din Alexandria". Auzisem că era bine să citeşti titlurile pe care domnul profesor Vlad le pomenea la cursuri, fiindcă avea obiceiul trăsnit de-a renunţa la subiectul tras cu mâna tremurândă pentru ca să întrebe ceva de genul " Şi ce părere aveţi domnule student despre personajul cutare?" sau "V-a plăcut felul în care naratorul anonim se dezvăluie în al patrulea volum devenind personaj?"
M-am gândit că am timp să citesc până-n sesiune (douăsprezece examene mari şi late ) măcar câteva romane pe care mi le notasem pe la cursuri. Când bibliotecara mi-a pus în faţă patru volume pentru un singur titlu, mi-a pierit entuziasmul. Păi, da, era un cvartet... Justine, Balthazar, Mountolive, Clea. Am citit în sala de lectură, în chioşcul părăginit din grădina facultăţii, la cămin în patul deformat, stând cu picioarele pe pereţi, sau în grădina botanică.
Uneori ridicam ochii de pe pagina cărţii şi priveam viermuiala oraşului în plin avânt economic după revoluţie. Buticari, mici întreprinzători, afacerişti dubioşi, pieţari care "făceau" Turcia; magazinele "de second" abia apărute, standuri unde se vindeau casete şi oameni mulţi, mii de oameni veniţi la Eldorado, la Caritas.
"Nu pui şi tu bursa la Caritas?" mă întrebau din când în când colegele. "Nu". N-aveam timp să stau la coadă zile întregi, să dorm pe trotuar cu un carton sub şezut printre visătorii naţiunii. Eu citeam.
Îmi notam într-un caiet tot felul de citate şi asta îmi lua o groază de timp, dar nu suportam ideea de-a le pierde.
După sesiune am plecat acasă cu cinci cărţi împrumutate pe vară: "Cvintetul din Avignon".
Durrel era exotic, fascinant, cosmopolit. Uneori mi se părea că scrie despre mine. Adeseori regăseam gândurile mele rostite de un personaj sau altul. Dar mai ales Clujul, Clujul acelor ani era o Alexandrie.
