Cocosul rosu zboara spre cer

Am vorbit despre Cornelia Mica, cea saraca cu duhul, dar cu suflet de inger, si mi-a venit in minte Mara nebuna din "Cocosul rosu zboara spre cer". Am mai discutat si despre gainile de rasa pe care le-am tinut candva, si despre cocosii care canta la incetarea eclipselor de soare, de parca ar fi o noua dimineata. A cantat si cocosul de pe insula si a devenit oportuna postarea despre cartea lui Miodrag Bulatovic pe blogul Dianei. Romanul a fost publicat in 1959, tine de realismul magic si aminteste de picturile lui Bosch, Goya sau Chagall.
*
Romanele lui Bulatovic reprezinta adevarate drame ale lumii de sub lume, fiind o odisee a suferintelor neamului omenesc. Autorul are ca obiectiv al creatiei descoperirea sursei raului din lume. El foloseste ca mijloc de expresie grotescul, asemenea pictorilor din vechime.
*
Sa intram in carte : "Papadia si inceputul"

"Desculta, mai mult goala si numai zgarieturi, cu parul ravasit, Mara nebuna statea intinsa in livada.Simtea ca soarele se incinge tot mai tare in rotirea lui bezmetica. Dogoarea amiezii ii ajungea la tample si-i tulbura mintea. Nu se mai gandea la nimic. Statea intina si rontaia niste maciese intre dinti, privind la un nor de pe cer. Isi trecea palmele peste sanii tineri si fragezi si ii framanta, incredintata ca numai asa o sa i se aline durerile din rarunchi. Mainile ii alunecau de-a lungul trupului, il striveau, il chinuiau de parca nu ar fi fost al ei. Dar mainile nu puteau sa-i ia durerea. (...)
Tot mai sufla, fara sa-si mai stearga lacrimile, si se gandea ce frumos ar fi sa se acopere tot cerul si tot pamantul cu puf de papadie si flori mirositoare. Atunci, toate durerile s-ar duce, gandea ea, si toate ar fi mai bune pe lume ...
Nu mai putea sa vada valea care incepe chiar acolo, sub ea. nu vede, nici nu va vedea vreodata, cum se desprind trei fulgi de papadie si cad, in rotocoale albe la pamant : cel dintai, la marginea drumului, unde va poposi cineva in curand, si-si va intinde picioarele obosite. Al doilea fulg, asemenea unui pescarus, se lasa in mijlocul cimitirului turcesc, unde cativa au sa-si piarda cele ce nu se mai gasesc si nici nu se inapoiaza vreodata. Grea o sa fie pierderea aceasta. Al treilea, si cel mai mare, cade piezis si se infige in maracinis, langa casa stalucitor de alba, in toiul unei vesele adunari: aici are sa-si vire necuratul imbarligata-i coada. Alti fulgi de papadie cad lin pe drumul ce se furiseaza intre coline. Pe-aici va trece unul garbovit, cu ochii mari si negri, cu ochii cei mai amarati din lume."