Primul lucru pe care l-am făcut după ce am terminat cu „euforia” mutatului a fost să cercetez biblioteca sătească.
Eram atât de mulţumită că există aşa ceva, încât la primele vizite nu am remarcat niciun neajuns.
Nu aveam timp de pierdut căutând cărţi. Construiam casa şi tocmai mă întorceam de la balastieră. Aveam un avans faţă de camionul încărcat cu nisip, aşa că am parcat dacia cu o frână bruscă în dreptul căminului cultural.
Din fericire, biblioteca era deschisă şi bibliotecara nu era la cafea, la prăvălia din colţ. M-a primit cu multă amabilitate. Nu, nu puteam să iau o carte cu una cu două, era firesc, trebuia să-mi fac fişă mai întâi.
„Şi a cui eşti tălică?”
Am dat toate explicaţiile necesare, de la detalii despre descendenţă şi ramificaţii ale arborelui genealogic în zonă până
Mi se părea că aud huruitul camionului.
Am înşfăcat o carte la întâmplare de pe o masă. Era „Îngerul a strigat” de Fănuş Neagu.
Auzisem de ea, nici nu ştiu de ce îmi căzuse în mâini atât de târziu. Cred însă că întocmai ca oamenii şi cărţile apar în calea noastră atunci când se pârguieşte timpul lor.
Nici nu se putea moment mai potrivit pentru lectura acestui roman decât serile foarte târzii, când, frântă de oboseală terminam de strâns masa, de spălat roaba şi betoniera pe care muncitorii le „uitau” mereu glazurate în ciment.
Citeam la becul de pe săliţă despre Che Andrei, despre oamenii aspri ai unui ţinut aspru, despre judecăţile lor simple şi complicate în acelaşi timp şi parcă mă simţeam antrenată să vin în contact cu civilizaţia nouă şi necunoscută în mijlocul căreia descinsesem. Eroii romanului îmi păreau sculptaţi de Brâncuşi.
Fluturi de noapte mari, negri zburau tot mai aproape de bec, gângănii cu platoşă se apropiau curioase şi noaptea îmbătrânea.
Tata îmi striga „Diana, culcă-te!” şi plecam spre odăiţa cu patul sub fereastră de unde priveam încă mult timp stelele ciudate ale locului.
Visam uneori că aud îngerul.
