"După noi, potopul!"

Vorbind despre Ovidiu, Roma antică şi împăraţi romani mi-am amintit de o lectură foarte plăcută şi foarte îndepărtată: „După noi, potopul!” de Josef Toman.

Este o poveste de dragoste pe fondul unei lumi în descompunere. Este o poveste despre cum să rămâi demn când valorile morale sunt înlocuite de capriciile unui Cezar decadent. Şi este o poveste despre cum putem supravieţui timpului.

Sunt atât de multe cărţi de citit, încât nu mă pot întoarce la volumul lui Josef Toman. Îmi amintesc însă cu nostalgie de primăvara când am descoperit istoria lui Fabius şi a Quirinei.

Şi mă gândesc la autorul ceh despre care nu ştiu aproape nimic, doar că a mai publicat şi alte cărţi, printre care „Socrate”, scris împreună cu soţia, Miroslava Tomana. Astfel am descoperit izvorul inspiraţiei sale, căci nimic nu te poate face mai fericit şi nu te poate stimula ca faptul de a scrie, de a crea cu cel pe care îl iubeşti.

„După noi, potopul!” – îmi pare că recunosc acest crez în faptele cezarilor de azi.

Ultima lume, sau pe urmele lui Ovidiu

Nu "Arta iubirii", nu amorurile poetului, considerate fariseic , scandaloase, si nici macar omiterea, de catre Ovidiu, prins de vraja discursului rostit in prezenta imparatului, a genuflexiunii retorice, impusa de protocol ci gestul plictisit al lui Augustus, care a dat din mana catre poet, dupa omisiunea jenanta a acestuia, interpretat aiurea de slugarnicii slujbasi, a dus la exilarea lui.

*

Christoph Ransmayr, prozatorul austriac care a scris "Ultima lume", despe poetul Ovidiu si "metamorfozele" sale in 1988, la 1980 de ani de la exilarea poetului, s-a nascut in 1954, si amintesc data nasterii sale din motive subiective

*
Ovidiu ii scria lui Cotta, prietenul sau roman, epistole din exil. Era un firisor care lega intre ele resedinta lumii si ultima dintre lumi, in care era exilat delicatul poet al iubirilor. In Roma timpului, Metamorfozele lui Ovidiu erau cunoscute fragmentar, fiind considerate, in parte, distruse, la plecarea poetului in exil.
*
"Metamorfoze" este un poem epic ce glorifica Roma lui Augustus in 256 de povestiri si "epilii", mici poeme epice, cele mai multe, dedicate iubirii, pe firul "schimbarii formelor".
*
La Roma circula zvonul ca Ovidiu ar fi murit. Atunci Cotta, preietenul sau, a pornit spre Tomis, in cautarea unui fragment de manuscris din "Metamorfoze".
In orasul de la Pontul Euxin, Cotta intalneste doar urme ale trecerii poetului Ovidiu, fara sa-l intalneasca. Gaseste in munti, casa aflata in paragina, a poetului, il intalneste si pe Pitagora, batranul servitor al lui Ovidiu, dar Cotta se confrunta si cu semne tainice ale Metamorfozelor, in lucruri, imagini si intamplari miraculoase.
*
Chiar si pe Ovidiu pare a-l fi intalnit, dar nu in "carne si oase" ci metamorfozat intr-un copac batran si uscat.
*
"NE MEA SARMATICUM CONTEGAT OSSA SOLUM",
isi dorea poetul exilat.
Apoi Sarcinius scrie, dupa moartea lui Ovidiu :
"Aici zace poetul caruia minia lui Cezar August
i-a poruncit sa plece din patrie.
Sarmanul adesea a voit sa moara pe pamantul stramosilor.
Dar zadarnic, destinele i-au harazit poetului locul acesta."
*
Nascut la SULMO in anul 43 inainte de Hristos, Ovidiu scrie ,in anul 2 dupa Hristos, "Ars amandi", si in anul 3 "Remedia amoris" si tot atunci incepe sa scrie "Metamorfoze". In anul 8 dupa Hristos, Octavian Augustus il trimite in exil la Tomis. In anul 14, Octavian moare si il are ca succesor pe imparatul Tiberiu, dar Ovidiu nu este rechemat din exil. In anul 16 Ovidiu incheie de scris "Ponticele" si in anul 17 sau 18, poetul moare in exil si este inmormantat la Tomis. Dupa Cronica lui Heronim, moare in anul 17 dupa Hristos.

Eseu despre orbire - Saramago

Dupa Kirkus Reviews, "Eseu despre orbire" de Saramago este un roman revolutionar, cum erau considerate la vremea lor "Procesul" de Kafka si "Ciuma" de Camus. In "Eseu ..." , o molima de orbire ataca omenirea. Ea izbuncneste intr-un oras anonim, populat de personaje anonime. Oamenii orbesc pe rand si asezamantul social se prabuseste. Se instaleaza haosul. Autoritatile recurg la represiune si infiinteaza lagare penitenciare. O singura persoana scapa de flagel : o femeie. Si un singur om, are capacitatea de a readuce omenirea la lumina.

*

Imi vine in minte Avraam, mijlocind pentru Sodoma si Gomora la Domnul : "dar daca doar zece oameni din cetati sunt drepti, le vei salva de la distrugere pentru ei?"
De fapt "Eseu ..." este tabloul unei lumi tragice, expresie a pesimismului funciar al lui Saramago. Este o marturie a lipsei sale de incredere in lumea contemporana, incapabila sa-si gestioneze crizele. In poza mea de grup, lipseste "Dare de seama despre orbi" de Fernando Vidal. Sunt prezente cartile "Orbirea" de Canetti, "Despre eroi si morminte" de Sabato, "Orb prin Gaza" de Huxley si desigur, "Eseu despre orbire" de Saramago. Apare in plus, "Salcia oarba, fata adormita", volum de povestiri de Haruki Murakami, care inca nu a luat Nobelul, desi i se cuvine. Am postat cartea de dragul fetei adormite care le vorbeste surzilor (eu doar de o ureche, pentru ca in tara orbilor, chiorul este imparat!) despre orbire!

"Dare de seamă despre orbi"

Victor Brauner

Poate a venit momentul să vorbim despre ORBIRE …

Lucrurile ne întâmpină singure, fără să le căutăm. Am avut aici „Orb prin Gaza”, (Huxley însuşi ar fi avut o perioadă de orbire), şi „Morbus Kitahara”. Ştii cât îl iubim amândoi pe Borges…

Putem aduce în discuţie pe Fernando Vidal şi „Darea lui de seamă despre orbi” din „Eroi şi morminte”, „Orbirea” lui Canetti şi pe Saramago, arhitectul „Oraşului orbilor” – o carte pe care încă n-am citit-o.

De multe ori a fi orb nu este un dat fizic, ci este asumarea unei stări de spirit. Alegem să fim orbi pentru că vrem linişte, pentru că evităm provocările, pentru că vrem să iubim. Închidem ochii.

E dreptul nostru să fim orbi.

Morbus Kitahara

Prozatorul austriac Cristoph Ransmayr ( nascut in 1954) a reusit sa transforme cu succes un nume de boala intr-un roman de succes, "Morbus Kitahara", scris in 1995 si aparut si in limba romana, in 1999, la Editura Univers." Cum sa spun ceva si despre carte si despre mine ?" , ma intreb de fiecare data cand iau decizia indrazneata de "a face pe desteptul". De asta data nu e greu. Odata, pentru ca fiecare cititor devine, intr-un joc secund, coautor al ei, si a doua oara, pentru ca am privit si eu, prin ochii bolnavi de Morbus Kitahara, ai lui Bering, sinistrul lagar de la Moor, unde si piatra moare, odata cu intreaga lume care piere, si unde "gradina de fier", cu vestigiile ei, formate din unelte de tot felul si aparate, prinse-n tarana si ruginite, mancate de iarba, aminteste despre o civilizatie disparuta. In privirea lui Bering, si desigur in ochii mei, indreptati spre carte, apar gauri negre, si personajul este bantuit de obsesii, frica si ura, cu spectrul orbirii in fata.
El isi cauta vindecarea, cum mi-o caut la randul meu, incercand sa renunte la "holbarea" spre moarte, sa uite de trecut, de obesii, de neincredere si de frica. Isi cauta poarta de iesire din fascinatia apocaliptica si eliberarea de ura.

*

Roman cu structura aluvionara, cu rememorarea in prezent a intamplarilor tragice din copilarie, din anii de razboi si de lagar, cu intamplarile redate intr-o geometrie circulara, ciclica, cu elemente de mitologie, partial demistificate, "Morbus Kitahara" este o carte de aventuri si iubire, un roman despre un lagar de concentrare kafkian, in care si lumea, dar si granitul se pulverizeaza si mor, este o parabola politica, o utopie negra. Bun de citit!

"Geniul si zeita" - Aldous Huxley

Geniul este un fizician atomist, Henry Maartens, iar zeita, nu e nimeni alta decat sotia sa Katy, care ma duce cu gandul la alta Katy, cea din "Wuthering Heights", roman indragit de Diana. Si acesta este un roman despre conditia umana ( Malraux chiar a scris un roman cu acest titlu, care i-a placut nespus lui Patapievici, fiind pentru el un roman initiatic), despre hiatusurile dintre realitate si parelnic, despre instrainarea de la conditia umana, despre raporturile dintre teluric si viata spirituala, despre raportarea la societate, despre corespondentele dintre literatura si realitate. Adaptez, cu modificari microscopice o felie din textul cartii, nevoilor acestei postari :
" Inconvenientul literaturii consta in caracterul ei prea logic. Realitatea nu-l are niciodata, decat eventual, cand este raportata la divinitate. Literatura are unitate, are stil. Lucrurile intamplate aievea nu au asa ceva. Luata ca atare, existenta reprezinta intotdeauna o insiruire de lucruri blestemate, si poate pare ciudat, dar cele mai apropiate de realitate sunt intotdeauna operele literare considerate a fi mai putin adevarate".

*
Ceea ce spun ades , dar mi se pare ca nu o fac indeajuns de convingator, doresc sa reiau si aici, pe blogul Dianei. Faptul ca realitatea atat de palpabila si previzibila in aparenta, are in tesatura ei izbucniri de iratioanal pana la absurd, ca si in cea mai banala viata pot sa apara intruziuni dinspre partea intunecata a existentei, dar si gandul ca toate incongruentele, contrasesurile si malversatiunile celor iesiti din ax, sunt fara efect daca reusim sa ne pastram treaz simtul umorului.

"Orb prin Gaza"

"Orb prin Gaza, la moara cu sclavi"

Milton

Dacă ar fi să privesc spre postarea anterioară, aş spune că Anthony Beavis a hotărât într-un anume moment al vieţii sale că nu mai vrea să-l doară nimic.

De fapt, el nu ştie ce să facă din el însuşi. Se simte debusolat şi îşi fixează ancore într-o lume derutantă. Caută repere, se caută pe sine până şi în relaţiile cu ceilalţi.

Moartea foarte timpurie a mamei îl determină să ceară afecţiune maternă în dragostea lui Mary Amberly, apoi, fără ezitare, în cea a fiicei acesteia, Helen, ratând de fiecare dată poarta spre adevărata dragoste.

Anthony călătoreşte în trecut pentru a se înţelege pe sine, cel din prezent, deşi pretinde că urăşte amintirile.

Poate acesta este motivul pentru care mi-a plăcut „Orb prin Gaza”: o citeam în acel moment al vieţii când eu însămi mă căutam.

Pentru mine, cărţile sunt ancore spre cea care am fost şi, uneori, spre un paradis pierdut.