"Minunea noastră cea de toate zilele"

Există lecturi terapeutice şi eu am încercat în acest sens „Minunea noastră cea de toate zilele”, la sugestia ta, Sandu.

E ceva ciudat cu scrisul lui Bohumil Hrabal: nici nu simţi că citeşti, parcă ai fi acolo, dar într-o lume întoarsă, ciudată... fantastică? Nu, e tot lumea noastră nebună, dar ne este înfăţişată aşa cum este, fără sulimeneli, adică exact cu capul în jos. Cât despre mine, poate că mi s-a părut o lume cu iz fantastic din cauza lui Karel Capec la care mi s-a tot întors gândul pe când citeam. Oare de ce?

Este un umor cu efect întârziat în proza lui Hrabal, o ironie duioasă şi asta mi l-a făcut drag pe loc. Dar cum să nu îţi placă cineva care a ştiut să moară atât de frumos?

Rămân în gând pe ziua de azi cu „Lucinka şi Pavlinka” şi spun: e un păcat teribil să înşelăm pe cineva care ne iubeşte şi a crezut în noi!

"Orele dinaintea prânzului"

Terminasem cartea lui Vonnegut, a fost şi puţin toamnă pe insula de sub mare, aşa că am plecat iar la furat cai prin bibliotecă. Tot din colecţia Globus a venit la mine şi cartea următoare, pe care am început s-o citesc într-o seară pe când luna încă era în creştere şi întunericul făcea ecouri.
Nu m-am putut dezlipi de paginile cărţii decât târziu în noapte, deşi tu, Sandu, spui că nu este un roman de referinţă şi ai dreptate, însă ştii desigur despre fenomenul "cărţii adresate", adică al acelei cărţi care vine exact atunci când trebuie, în mâinile cui trebuie.
Nostalgiile şi tristeţile mele au părut a se risipi când m-am trezit în mereu regretata atmosferă a anilor şaptezeci. 
Eram prea mică pentru ca s-o fi trăit cu adevărat, dar anii şaptezeci mi s-au impregnat în suflet. Lumea era senină, prosperă, tânără, şi dominată de flower power, ceea ce dragul de tata traducea atât de lejer, poetic şi sugestiv prin "papă floarea"!
A fost epoca nouă a rochiilor înflorate, a florilor înfipte în gura puştii, a florilor fărâmiţate şi înghiţite sau prizate a "permisivităţii sociale" - doamne, ce eufemism frumos!
În această epocă se petrece acţiunea romanului, totul e senin, personajele sunt la mare, la soare, în concediu şi nu vor decât să se bronzeze fără să se gândească la nimic. 
Însă absurdul şi iraţionalul vor întinde un braţ spre oamenii simpli şi câteva vieţi se vor schimba. Omul e o fiinţă fragilă, mi-am zis când am terminat de citit şi, nu ştiu de ce, aveam în cap imaginea cafenelei lui Van Gogh.

Matericul

"Galapagos"

Dacă pe "Insula Pinguinilor" nişte biete păsări se transformă în oameni pentru că au fost botezate, iar procesul respectiv îi oferă lui Anatole France prilejul de a satiriza societatea, în "Galapagos", lucrurile stau exact pe dos, adică oamenii încep să se transforme încet, încet, în altceva.
Dincolo de ironia inconfundabilă a lui Vonnegut mi-a plăcut mult perspectiva romanului, unde naratorul mort în prezentul naraţiunii ne relatează fapte petrecute cu un milion de ani în urmă.
Naraţiunea se construieşte în cercuri concentrice, ca inelele de creştere ale unui arbore, fiecare nou inel aducând un plus de sedimentare a informaţiei pentru cititor.

"Corpul"

"Pentru că manuscrisul îmi înveleşte scoarţa cerebrală şi bolta-nstelată îmi înveleşte manuscrisul, şi fiecare cuvânt se leagă, în sus şi-n jos, de-un neuron şi de-o stea."
*
"Ultimul lucru pe care-l poti intelege, chiar si cand esti o fiinta de lumina si vis, este durerea. E ca un ochi inchis intr-o cutie de os, ca un margaritar ascuns intr-o scoica. E cu neputinta pentru noi sa intelegem pana ce oul nu este spart si scoica sfaramata. Mintea ni-i  izolata cu grija si-nfasurata in rituri absurde, ca un rege stravechi, ce nu mai guverneaza, ramanand doar un simbol mort al legaturii cerului cu pamantul. Nici macar trupul, palatul sau, nu mai este al sau. Paznicul care-l apara, teribila bariera creier-sange, IL TINE DE FAPT PRIZONIER, iar membranele ce-l infasoara il orbesc. Mutilat ritual,cu simturile excizate, cu sexul mortificat,  e plimbat din loc in loc si i se fac plecaciuni in tara trista a trupului sau. Ceea ce-i dincolo de piele, ii este relatat deformat si viclean. Tinut departe de suferinta, incearca doar sa si-o inchipuie"

O odisee spatiala pentru doi

Este bine sa ai doua exemplare dintr-o carte, chiar si intr-o biblioteca cu doar doi cititori. La casa parinteasca, cumparam aceeasi carte cel putin in dublu exemplar, eu si sora-mea, Stela, si citeam aceeasi carte, fara sa stam la rand la ea, pentru lectura. Am cumparat, de curand,  din Cluj "Odiseea spatiala" de Arthur C. Clarke, in "Nemira". Demult mi-o doream, dar avand cartea in alta editie, pretul parea prohibitiv pentru luxul de o avea in dublu exemplar. Intre timp, drumurile care se bifurca, ceea ce, dupa sensul de mers, inseamna si confluenta, fac ca Livada cu Mierle si Babel sa se afle in cea mai frumoasa dintre interferentele posibile in lumea schimbarilor. Asa ca, iti ofer, Diana, una dintre editii, si vom avea, daca accepti, o odisee spatiala pentru doi. Stanley Kubrick a facut si filme dupa cateva din aceste carti. Cel putin " 2001 : odiseea spatiala", este capodopera, in ambele variante : literara si cinematografica. Sper sa o citesti sau recitesti, Diana, caci la sfarsitul verii cartea vine in Livada cu Mierle.

Umbre şi năluciri

"Fiecare citeşte în felul lui, îşi inventează o manieră proprie, unii îşi petrec toată viaţa citind fără să treacă vreodată dincolo de lectură, rămân lipiţi de pagină, nu pricep că vorbele sunt numai pietre puse pentru a traversa curentul unui râu, sunt acolo doar ca să putem ajunge pe celălalt ţărm, celălalt ţărm contează. Doar dacă nu cumva aceste râuri n-au două ţărmuri, ci mai multe, fiecare om care citeşte este propriul lui ţărm şi e numai al lui ţărmul pe care trebuie să ajungă."
*
"Viata noastra devine, pe zi ce trece, o existenta virtuala, incat ajungem sa traim asa cum si-a imaginat PLATON "pestera" : locul unde oamenii, stand cu spatele spre iesire, privesc perindarea umbrelor pe zidul din fata, confundand umbrele cu realitatea" (completare la textul ales de Diana)

Jose Saramago - "Peştera"