"...cărţile - ferestre-n ziduri..."

luni, 29 noiembrie 2010

"La revedere, Genevieve!"


Eram în clasa a şaptea şi mă vizitam des cu Luminiţa şi Carmen, prietenele pe care mi le făcusem în acea vară, în tabără la Ciric.

De la Carmen am primit împrumut „La revedere, Genevieve!”, o carte pe care am citit-o în două din zilele întunecoase ale acelui noiembrie 1983, când cenuşiul luminii se revărsa prin ferestrele camerei mele.

Citeam sprijinită de calorifer; mai târziu aprindeam veioza şi deodată întunericul de afară se adâncea, devenea aproape vâscos.

Poate era doar o impresie, din cauza acelei nopţi teribile când au debarcat americanii. Poate era totul trist, fiindcă Genevieve stătuse atârnată de păr şi dormise în pat cu o mină. Poate era beznă adâncă pentru că nu fusese iubită aşa cum a iubit.

Nu era film, nu era doar o carte, era o poveste adevărată, a Genevievei Duboscq, căreia cidrul i-a luat tatăl, războiul i-a răpit copilăria, neşansa i-a schilodit fratele, soarta i-a furat dragostea.

vineri, 26 noiembrie 2010

Autumnal Emotion


Lied
Toamna a căzut,
Peste parcul mut.
Tainicule dor,
În zadar te-alint.
Trandafirii mor.
Visurile mint.
Toamna trece acum.
Învelită-n fum.
Unde-i de argint
Glasul ei sonor?
Trandafirii mor.
Visurile mint.
Toamna mi te ia,
Vis stingher, cu ea.
Lacrimă de dor,
Strop de mărgărint.
Trandafirii mor.
Visurile mint.
Al. O. Teodoreanu

luni, 22 noiembrie 2010

"Miss România"


Ah, ce minunată a fost ziua în care am primit „camera mea”! Titulatura în sine era totul, fiindcă altfel nimic nu s-a modificat în biblioteca unde a fost adus pentru mine un pat şi-un dulap.

Dar în camera mea aveam voie „să fac tot ce vreau”, era teritoriul meu, refugiul, tainiţa. De fapt, singura libertate pe care am gustat-o acolo, în spaţiul recunoscut ca aparţinându-mi din întreaga galaxie, din întregul univers, a fost citirea necontrolată a cărţilor de pe rafturi.

Întrucât am pretins ca de la o anumită oră să nu mai pătrundă nimeni la mine fără a ciocăni la uşă, mi-am permis să iau pe noptieră ce carte am vrut. Aşa am lecturat eu înainte de vreme „Decameronul”, pe care am văzut că tata - deşi volumul avea frumoase coperţi cartonate şi aurite - îl ţinea mereu pe rafturile din spate, aşa am citit colecţia cu romb pe cotor în paralel cu „Amintiri din copilărie” pe care o aveam pe lista cu lecturi obligatorii de la şcoală. (Şi trebuie să admit că „Decameronul” mi-a stârnit foarte multe nedumeriri…)

Una din cărţile pe care le-am sustras din bibliotecă fără de recomandare a fost „La Paradis General. Miss România”. Îmi plăcuse ilustraţia de pe copertă. (Bine că azi îmi selectez altfel lecturile!)

Am constatat că sunt două romane de fapt. Întâi am citit „Miss România”, plină de interes. În ciuda vârstei, am gustat şi umorul şi ironia autorului. Dar mai mult ca orice, am trăit cu intensitate atmosfera unui concurs de frumuseţe. La noi nu se auzise de aşa ceva!

Romanul s-a terminat într-un mod nemulţumitor pentru mine, cea de atunci. Ca şi la „Pe aripile vântului”, am luat un caiet şi am scris eu un final rezonabil, clar şi fericit pe care l-am ataşat cărţii, astfel încât un viitor cititor să nu mai treacă prin frustrările mele.

Apoi am citit şi „La Paradis General” care nu m-a impresionat decât după mai mult timp, la recitire, când am asociat-o, prin atmosferă, cu „Craii de Curtea-Veche”.




luni, 15 noiembrie 2010

"Braţul Andromedei"



Mi-am început ziua citind din Yog Ramacharaka despre “absenţa totală a statorniciei”. N-a fost o lectură încurajatoare, sunt gata să recunosc.

“Cu cât se schimbă, cu atât lucrurile rămân mai mult ele însele” a fost ecoul unei alte vechi lecturi şi se părea că ziua va sta sub semnul tristeţii.

Dar am deschis pagina Claudiei şi am descoperit acolo “Zilele şi nopţile unui student întârziat”, care m-a dus spre “Braţul Andromedei”. Iată că lucrurile nu sunt pur întâmplătoare, mi-am zis. Soluţia se pare că se află aici, a descoperit-o Andrei Lazăr, personajul principal, care într-o lume a schimbării, a derutei, a patimilor mărunte şi a ambiţiilor ridicole se închide în cămăruţa lui ca să privească stelele.

Iar eu, întocmai lui Andrei Lazăr, caut un perpetuum mobile, unul sufletesc, nu mecanic, cu speranţa că în lumea schimbării ceva se conservă: mişcarea gândurilor şi trăirilor, ca undele pe apă.

Ne putem închide fiecare în camera noastră ca să privim galaxia Andromeda. Braţul ei se apropie de noi cu o sută douăzeci de kilometri pe secundă, dar ceea ce o pune în mişcare nu este expansiunea universului şi gravitaţia, ci tot noi, cu “L’amor che muove il sole e l’altre stele”.

marți, 9 noiembrie 2010

"Forsyte Saga"


Când am citit romanul eram la vârsta intransigenţei, când albul e alb şi negrul e negru, iar nuanţele intermediare nu există.

Am citit cu pasiune, ca întotdeauna. Din povestea măririi şi decăderii unei familii, din tabloul unei Londre pline de ceţuri, de nobili, de burghezi în plină ascensiune, de oameni de artă sau muritori de foame, am gustat cel mai mult povestea de dragoste.

Şi am urât-o pe Irene din toată inima. Se vânduse lui Soames, acceptase să-i devină soţie de dragul poziţiei sociale, iar apoi, întâlnindu-l pe Bosinney, îndrăznise să se îndrăgostească! Şi să nu-şi respecte angajamentul.

Pentru mine, angajamentele sunt sfinte.

Iar după ce şi-a întâlnit dragostea, acceptă alt compromis căsătorindu-se cu Jolyon. Fiul ei îi seamănă în uşurinţa cu care e dispus să calce pe cadavre, în dezinvoltura cu care o respinge pe Fleur, deşi o iubea…

Mai târziu am înţeles că lucrurile sunt relative şi că nici măcar nu există alb şi negru pe lume, ci doar griuri pe tonuri mai închise ori mai deschise... Am reuşit s-o înţeleg pe Irene. Aproape c-aş citi încă o dată cele şase volume pentru ochii noi pe care viaţa mi i-a dăruit...

O înţeleg, dar angajamentele sunt sfinte.

Care angajamente? Cele făcute iubirii sau cele ce ne ţin „încătuşaţi de lege”?


Tatra, cititor cu greutate

De la Tatra, pentru LAPI

luni, 8 noiembrie 2010

Pericolul lecturii

Acesta nu este un blog serios, lucru pe care alţii l-au constatat înaintea voastră. Şi asta pentru că, după cum se poate vedea, nu publică recenzii decente, nici rezumate utile, numai bune de copy-paste în caietul de teme...
Astăzi aveţi un argument în plus pentru faptul că aici mă ocup de chestii infantile şi, în loc să promovez lectura, cum ar fi normal, mă grăbesc să vă avertizez de pericolele pe care le implică.
Cititul ne aduce numai prejudicii, nu ştiaţi? Strică ochii, plictiseşte, te împiedică să faci alte lucruri folositoare, iar în ultimă instanţă, când e prea mult, te "tâmpeşte" cum mi-a mărturisit mie mama unui elev...
Păi, da! La început suntem dornici să acumulăm cât mai mult. Am vrea să cuprindem totul, dar literatura e vastă. Te pierzi. Te face nefericit.


Apoi o luăm "metodic", ne aplecăm asupra unor studii precise.


Dar rezultatul s-ar putea să nu fie cel dorit şi ne simţim răpuşi.


Încercăm să rămânem activi, să asimilăm cât mai mult, bem cafele şi citim şi bem alte cafele şi citim şi facem boli de inimă.




Sau putem cere ajutor de la cititori mai avansaţi, dar nu se ştie care vor fi rezultatele...


("Rezultatul" din imaginea de mai jos este cu galben.)
Obişnuinţa lecturii se transmite la urmaşi?



Pericolul cel mai mare este ca aceştia să sară peste etapa de "cititor" şi să vrea să devină direct scriitori.
Vă daţi seama ce cărţi vor scrie?


video

marți, 2 noiembrie 2010

"Păcat"



Desigur că mi-au plăcut mult schiţele lui Caragiale pe care le-am citit şi recitit din copilărie cu multă plăcere şi haz mai întâi, apoi cu luare aminte şi îngândurare. Asta mai ales după ce l-am cunoscut pe Caragiale nuvelistul. Astfel, a venit un moment din care am considerat că adăugând puţin noir, din „D-l Goe” se poate obţine un thriller psihologic sau chiar un horror, în funcţie de dozaj. „Bubico” mi-a dat fiori dintotdeauna. Dar consider că acestea sunt doar fanteziile mele.

În ce priveşte nuvelele lui Caragiale (să presupunem că sunt nuvele, lăsând la o parte discuţiile de teorie literară), îmi voi apăra punctul de vedere: autorul simte, gustă, trăieşte mai mult în partea întunecată a lumii.

Am traversat senzaţia aceasta într-o zi de sărbătoare când eram cu desăvârşire singură şi afară ploua. În liniştea cenuşie a acelei zile am stat şi am citit de dimineaţă până seara scrierile care îmi par a-l apropia pe Caragiale de Poe.

Intrând pe poarta umorului negru cu „Pastramă trufanda”, apoi pe cea a fantasticului cu „Kir Ianulea” sau „Calul dracului”, ajungem la drama existenţială din „Cănuţă om sucit” şi „Două loturi”. De aici până la patologicul din „În vreme de război” şi „O făclie de Paşte” mai este doar un pas.

Dar boala simţirii monstruoase se declanşează în „Grand Hotel Victoria Română” şi „Păcat”.

Aici Caragiale şi-a mărturisit explicit angoasa de a fi în lume. În această lume.

După lectura acestor scrieri, n-am reuşit să mai zâmbesc nici măcar la „C.F.R”, „Pedagog de şcoală nouă” sau „Five o’clock”. Din toate îmi părea că izvorăşte o tristeţe amară…

Încercaţi!