Când am citit prima oară un crâmpei din povestea ce va urma, eram încă în casa imensă a bunicilor, casa cu acoperişul ţuguiat până la cer.
Biblioteca bunicului îmi părea un labirint: avea cărţi în mai multe limbi, unele cu ilustraţii nemaivăzute, altele scrise cu slove ca nişte arcuri, ca nişte cârlige. Aş fi dorit să le citesc pe toate, dar nu îndrăzneam să le cer. Norocul meu era că dormeam în bibliotecă şi noaptea nimeni nu mai intra în camera mea, aşa că puteam deschide dulapurile cu volume, puteam cerceta, răscoli, silabisi, mă puteam minuna. Printre filele cărţilor descopeream frunze presate, foi îngălbenite cu desene ciudate, fotografii sepia cu oameni necunoscuţi... Acum, amintindu-mi, îmi pare ceva la fel de misterios ca manuscrisul Voynich. Poate şi Cartea de Nisip să se fi aflat pe acolo, pe rafturile bunicului, poate am ţinut-o în mână şi am citit despre cum voi scrie peste ani şi ani întâmplarea de azi...
Într-una din acele nopţi petrecute pe covor, cu veioza pusă lângă mine, am citit un fragment misterios despre nişte călători pe Tărâmul Celălalt.
N-am putut termina povestea şi, când am căutat-o din nou, nu am mai dat de ea. Mi-a rămas în memorie şi am tot încercat de-a lungul timpului să o mai găsesc, însă fără să ştiu autorul sau titlul era o căutare imposibilă.
Am terminat de câteva zile o carte care a călătorit ea însăşi până să ajungă la mine. Ce resort s-o fi declanşat, ce buclă a timpului s-a închis, nu ştiu. Însă la ultimele pagini ale cărţii am descoperit povestea începută pe când eram o copilă şi citeam pe furate.
Îi mulţumesc inimii care mi-a destinat-o, mâinii care a pus-o în mâna mea.
Iată povestea scrisă de Christaller-Scubert (pentru revista „Lumea creştină” nr. 1, 1923), după un fragment din Talmud, Chagiga 14:
„Învăţătorii în Paradis
Patru Învăţători se ocupau cu Kabbala şi au pătruns, pe calea ei, în paradis: Rabbi Akiba, Elisa ben Abuja, Simon ben Soma şi Simon ben Asai.
Intrară şi se apropiară de neînţelesul şi înfricoşătorul sălaş al lui Dumnezeu.
Când ieşiră de acolo era deja seară şi ei se depărtau cu paşi mari şi grei de văpaia amurgului, mergând într-o tăcere apăsătoare. Ceilalţi învăţători, care le ieşiră înainte, se speriară de tulburarea ce se citea pe faţa lor.
Când Ben Asai ajunse acasă, se aruncă pe pat şi, nemaiputând să-şi stăpânească tremurul trupului, îşi întoarse faţa palidă către perete. Gura lui refuză mâncarea şi băutura, faţa i se trase, iar ochii-i stinşi încremeniră cuprinşi de moarte.
Ben Soma plecă de la prietenul său mort şi, privind în jur, văzu că lumea şi-a pierdut noima, că nici un lucru nu se mai afla într-o legătură firească cu celelalte. Toate contururile pluteau frânte şi dansau înaintea lui, dizolvând contururile formei sale de om. Timpul şi spaţiul dispărură şi toate se prăbuşiră într-o înfricoşătoare simultaneitate şi atotprezenţă în faţa ochilor săi. Atunci se aruncă la pământ şi închise ochii, dar nu putu să-şi înfrâneze privirile şi strigă tare şi se izbi cu capul de pietre pentru a face să iasă imaginile ce pătrundeau în el. Iar când ceilalţi învăţători, grăbind pasul la auzul strigătelor lui, au ajuns la el, îl găsiră cuprins de chinurile nebuniei.
Atunci, Elisa ben Abuja spuse:
Am deprins măsura prin lipsa de măsură pe care am văzut-o şi lumea s-a schimbat în ochii noştri. Învăţătura şi legea cărora ne-am închinat viaţa nu sunt altceva decât un crâmpei de absurd desprins din marele Sens, un crâmpei de trecut rupt din Eternitate, un fleac smuls din Infinit? Întreaga povară şi apăsare sub care trăim şi renunţarea pe care ne-am asumat-o nu măsoară nici cât un fir de păr şi nu cântăreşte nici cât jumătate dintr-o treaptă ce duce spre divin. Oare de ce trudim zadarnic sub o povară fără rost?
În aceeaşi clipă, Elisa se despărţi de ceilalţi învăţători şi se aruncă în braţele păcatelor lumeşti şi ale deznădejdii din cauza lipsei de credinţă. Atunci învăţătorii se îngroziră şi-l priviră pe Rabbi Akiba, întrebându-se dacă-l vor pierde şi pe el într-un chip tot atât de groaznic.
Iar el îşi ascunse tulburat faţa în palme.
Când, după o vreme, îşi veni în fire şi îşi ridică faţa din palme, văzu dezolarea şi spaima tăcută din jurul său şi spuse:
Vai nouă! Cât de morţi suntem noi faţă de cei vii! Cât de mărginiţi în comparaţie cu înţelepciunea cea veşnică! Dar Mâna lui Dumnezeu stă asupra noastră şi ne-a dat această formă. Ne este dat să ne smerim din cauza alcătuirii noastre şi să acţionăm prin ea. Căci nu suntem călăuziţi de cunoaşterea, ci de voinţa şi de acţiunea noastră.
Şi Rabbi Akiba se ridică şi merse în casa învăţătorilor ca să îi înveţe pe alţii despre eternul întruchipat în bietele forme pământeşti.
Şi deveni marele Învăţător al vremii sale.”
