Numai pentru nebuni

„Unii oameni niciodată nu înnebunesc. Ce vieţi oribile trebuie să ducă!”

Îi dau dreptate lui Bukowski. E plăcut să înnebuneşti uneori. E bine să ai curajul să păşeşti în pădurea obscură de la mijlocul vieţii sau într-un teatru magic, chiar dacă miza e nebunia.

Recitesc „Lupul de stepă”, dornică să înţeleg ceea ce cu ani în urmă nu puteam: adevărul afirmaţiei că în unii oameni sălăşluieşte un lup.

Am găsit un astfel de exemplar. Şi nebunie! M-am recunoscut în el. Iar el s-a recunoscut în mine. Ne eram unul altuia oglindă, „în interiorul lui era ceva care-mi răspundea şi mă înţelegea”.

El „m-a plăcut pentru că i-am învins singurătatea, l-am prins când se afla în pragul iadului şi l-am trezit din nou.”

Mai apoi a ajuns însă la concluzia că are nevoie de mine doar „ca să-l împing în apă” când va veni îngerul să tulbure scăldătoarea.

Asta e cu oamenii lup: te omoară chiar dacă nu le-o ceri.

Trei ceasuri în iad

Petrecem din când în când porţiuni de timp în iad. Paradoxal este că putem părea prezenţi aici, dar fără să fim cu adevărat printre oameni.

"Sunt suma lucrurilor pe care mi le amintesc despre mine". Acesta ar putea fi motto-ul acestei cărţi remarcabile.

Descopeream ( acum douăzeci de ani ) alături de personajul principal al romanului că "fără Dumnezeu am fi apariţii ciudate şi dispariţii stupide" pe acest pământ, că nicio dictatură nu ne poate împiedica să fim ceea ce suntem, că omul este definit doar de conştiinţă, de spirit.

Iar conştiinţa este definită de iubire.

Zgomotul şi furia

Am citit în Biblioteca Babel despre Faulkner în această dimineaţă şi mi-am amintit de propria mea experienţă cu romanul său "Zgomotul şi Furia".

A fost o piatră de încercare în anul întâi, când la literatură engleză am avut de pregătit Faulkner, respectiv "The Sound and the Fury". Domnul profesor Crăciun era un adorator al autorului pe care-l ridica în slăvi pentru tehnica sa literară, "fluxul conştiinţei"...

Ce mai, n-aveam de ales, trebuia să citim o carte mai mare decât o cărămidă într-o săptămână, pentru seminar. Am luat de la bibliotecă romanul care parcă îşi mărise volumul din cauza numărului mare de mâini prin care trecuse. L-am dus cu mine la cămin ca pe o pradă, hotărâtă să-l consum. Am fiert un litru de cafea şi m-am instalat în pat, gata pentru o repriză de citit profesionist. După câteva pagini pluteam în ceaţă. Am închis cartea şi am deschis-o din nou, un gest similar lui "delete" din ziua de azi... Am reînceput, fără prejudecăţi. Dar parcă personajele nu vorbeau, nu gândeau în engleză... ci într-o limbă de care eu nici prin vis nu auzisem. Am luat un dicţionar, ruşinată. Lecturile mele în original, în acel an întâi la facultate se reduceau la "The Adventures of Tom Sawyer", "Oliver Twist", "Three Men in a Boat" şi "The Catcher in the Rye"...

Nici cu dicţionarul n-am scos-o la capăt. Tot ce transmitea cartea minţii mele din ce în ce mai plictisite era un fel de clei insipid.

"Am să pic examenul." mi-am zis. Dar am avut buna inspiraţie de a da o raită prin camera colegelor de grupă. Le-am găsit amuzându-se de lectură. Iar la mine era doar clei! Cum era posibil?!

Şi mi-au arătat. Doar nu se putea să mă fi gândit să citesc romanul în engleză! O, ba da, am răspuns indignată, uitaseră cum ne-a ameninţat domnul Crăciun? Ei şi? făcură clipind şiret. Ia uite ce rezolvare găsiseră! Două volume unul lângă altul pe masă. Unul în engleză, celălalt în română. Nu mai era nevoie de dicţionar...

Am adoptat metoda, fiindcă perspectiva unei restanţe nu-i surâdea bursei mele. Am înghiţit "Zgomotul şi Furia", am stabilit că fluxul conştiinţei n-o să fie tehnica mea literară şi mi-am luat examenul.
Dar n-am priceput de ce râdeau colegele mele când le-am vizitat. Nici în româneşte n-a fost o lectură amuzantă...

Timpul e o vrajă

Domnul profesor Corneliu Căpuşan acceptase să-mi fac lucrarea de diplomă cu dumnealui, la literatură comparată.
Eu ţineam cu orice preţ la Dostoievski, iar venerabilul meu profesor clătina din cap.
"Dostoievski? zâmbea subţire. Păi, ca să-l înţelegi pe Dostoievski trebuie să citeşti tot ce s-a mai scris pe lumea asta, domnişoară."
Văzându-mă victimă a unei asemenea vaste intertextualităţi, am făcut o ultimă încercare şi i-am cerut o bibliografie pe care am promis c-o voi parcurge. Până la urmă a cedat. Erau pe puţin o sută de cărţi. Printre care Thomas Mann integral.
"De ce?" am cutezat să întreb.
"Pentru că sunt două drumuri care duc spre viaţă, fetiţo. Unul e cel banal, cel comun. Celălalt e genial, trece prin moarte. Ca să-l pricepi pe Dostoievski şi sărbătoarea vieţii din opera lui, trebuie să treci prin moarte. Caută această frază la Thomas Mann, iar când o vei fi găsit, ai citit ce trebuia."
Fraza a ieşit la iveală în "Muntele vrăjit", un roman despre acceptarea morţii, despre felul cum timpul se poate suspenda în clipe de intensă trăire şi despre dragoste, îndrăznesc să spun.
Chiar doctorul Krokowski făcea afirmaţia că boala nu e decât manifestarea unei iubiri refuzate. Şi câţi bolnavi erau pe muntele vrăjit!
Iar Hans mi-a amintit de latura subtilă, aeriană a unei iubiri: a iubi într-atât, încât să se declanşeze în tine, fără motiv, boala fiinţei iubite. Să mori de aceeaşi moarte cu cea pe care o iubeşti...

"Timpul a devenit imperceptibil"

Mi s-a tot spus zilele acestea de către diferiţi prieteni că nu există coincidenţe. Ciudat, această afirmaţie a făcut legătura cu o alta, în mintea mea. Aceea că în viaţa fiecăruia dintre noi apare la un moment dat o persoană care ne va fi călăuză pentru o perioadă. Care ne va spune ceva, ne va arăta ceva, ne va influenţa într-un fel în care nimeni altul n-ar fi putut-o face. Un Învăţător.

Îmi amintesc cât a insistat Lorena să citesc "Două sunt porţile visului". Am tot încercat şi n-am reuşit. Apoi, dintr-o dată am deschis-o şi mi s-a părut o carte plină de revelaţii.

A fost o carte care mi-a vorbit despre curajul de a fi buni, deşi asta înseamnă asumarea suferinţei. M-a învăţat că iubirea poate lumina căutările artistului în pădurea întunecată de la mijlocul drumului.

Şi că timpul poate fi modelat atunci când nu se supune dintr-o dată dorinţelor noastre.

Când am terminat lectura, spre sfârşitul unei veri fierbinţi, mi-am dat seama că am parcurs-o având pe planul secund al memoriei o altă carte, aproape uitată, pe care o devorasem în sala de lectură a facultăţii înaintea unui examen de psihologie: "Un experiment cu timpul" de J.W. Dunne.

Cărţile se legau într-un fel şi înrudirea lor era evidentă, dar la nivel profund, fiindcă profeţeau aceeaşi idee, anume că fiecăruia dintre noi visele îi sunt date ca o eternitate personală, un spaţiu nesupus timpului, din fereastra cărora să-şi poată contempla trecutul şi viitorul.

UMBRA

"Mă prăfuise timpul dormind peste hârtii...
Se-ntindea noianul de unde nu mai vii;
O umbră în odaie, pe umeri m-apăsa -
Vedeam ce nu se vede, vorbeam ce nu era.

-Poţi să te culci, e ora şi noaptea întârziată,
Vei scrie, altădată, orice, şi tot nimic.
O umbră eşti acum şi pot să te ridic,
Lăsând odaia goală şi lampa afumată."

George Bacovia

Îmi amintesc

Citind azi pe Babel despre Steinbeck, mi-am amintit de primul an în Cluj. Eram studentă, dar euforia dispăruse, înlocuită de dorul de casă. Încercam la fiecare sfârşit de săptămână să fug înapoi, în micul meu orăşel liniştit.

"Fructele mâniei" am cumpărat-o într-o după-amiază de vineri. Plecasem de la cămin pe la două, cu intenţia să fug acasă şi aveam timp să merg pe jos, lejer, până la gară.

În Piaţa Unirii se vindeau cărţi, iar eu încetineam pasul fără să vreau. Nu aveam nimic de citit la mine, iar bibliografia era nesfârşită. Mi-am amintit că Steinbeck figura pe listă, în momentul când am văzut cartea pe-o tarabă.

Am cumpărat-o şi-am simţit o mulţumire că excursia până acasă, timpul petrecut în tren, nu vor fi fără folos.

Soarele pieziş al toamnei lungea umbrele copacilor în acel Cluj ireal de care m-am despărţit pentru două zile când trenul s-a pus în mişcare. Am citit tot drumul, iar "Fructele mâniei", o călătorie spre disperare, mi s-a întipărit în memorie ca o fotografie suprapusă: durere, o lume prăbuşindu-se, peisajul podişului transilvan fugitiv, amintirea soarelui din Cluj.