Citind azi pe Babel despre Steinbeck, mi-am amintit de primul an în Cluj. Eram studentă, dar euforia dispăruse, înlocuită de dorul de casă. Încercam la fiecare sfârşit de săptămână să fug înapoi, în micul meu orăşel liniştit.
"Fructele mâniei" am cumpărat-o într-o după-amiază de vineri. Plecasem de la cămin pe la două, cu intenţia să fug acasă şi aveam timp să merg pe jos, lejer, până la gară.
În Piaţa Unirii se vindeau cărţi, iar eu încetineam pasul fără să vreau. Nu aveam nimic de citit la mine, iar bibliografia era nesfârşită. Mi-am amintit că Steinbeck figura pe listă, în momentul când am văzut cartea pe-o tarabă.
Am cumpărat-o şi-am simţit o mulţumire că excursia până acasă, timpul petrecut în tren, nu vor fi fără folos.
Soarele pieziş al toamnei lungea umbrele copacilor în acel Cluj ireal de care m-am despărţit pentru două zile când trenul s-a pus în mişcare. Am citit tot drumul, iar "Fructele mâniei", o călătorie spre disperare, mi s-a întipărit în memorie ca o fotografie suprapusă: durere, o lume prăbuşindu-se, peisajul podişului transilvan fugitiv, amintirea soarelui din Cluj.
