„Unii oameni niciodată nu înnebunesc. Ce vieţi oribile trebuie să ducă!”
Îi dau dreptate lui Bukowski. E plăcut să înnebuneşti uneori. E bine să ai curajul să păşeşti în pădurea obscură de la mijlocul vieţii sau într-un teatru magic, chiar dacă miza e nebunia.
Recitesc „Lupul de stepă”, dornică să înţeleg ceea ce cu ani în urmă nu puteam: adevărul afirmaţiei că în unii oameni sălăşluieşte un lup.
Am găsit un astfel de exemplar. Şi nebunie! M-am recunoscut în el. Iar el s-a recunoscut în mine. Ne eram unul altuia oglindă, „în interiorul lui era ceva care-mi răspundea şi mă înţelegea”.
El „m-a plăcut pentru că i-am învins singurătatea, l-am prins când se afla în pragul iadului şi l-am trezit din nou.”
Mai apoi a ajuns însă la concluzia că are nevoie de mine doar „ca să-l împing în apă” când va veni îngerul să tulbure scăldătoarea.
Asta e cu oamenii lup: te omoară chiar dacă nu le-o ceri.
