Îmi amintesc de cărţi ca de oameni: când crezi că i-ai uitat, îţi apar în memorie cu o putere uimitoare, din cauza unui amănunt nesemnificativ.
Pentru că azi noapte a plouat necontenit, mi-am adus aminte de "Călători în eternitate" de Karl Gjellerup, scriitorul danez premiat cu Nobel în 1917.
Pe o astfel de ploaie plină de duşmănie mă întorsesem de la examenul de istoria limbii. Eram epuizată nervos din cauza articolelor proclitice pentru care doamna profesoară Dragoş dezvoltase o pasiune fără pereche. Aşa se face că am intrat cu drag în camera de cămin unde Maria, una din colege, tocmai încheia plină de satisfacţie o carte, evident nu din bibliografie.
I-am comunicat nivelul la care ajunsese apa pe străzi şi, după ce am privit coperta romanului ei, ceva ca un afiş de film indian, am strâmbat din nas. Era nebună să citească asta în sesiune şi i-am spus-o fără delicateţe. Ea, bine dispusă, a turnat cafea din ibric în ceştile de pe masă. Apoi mi-a dezvoltat o frumoasă teorie despre necesitatea creierului de a se odihni. În esenţă, se putea rezuma sub forma îndrăgitului slogan cu pauzele lungi şi dese...
Afară ploua. Următorul examen era abia peste cinci zile... Cartea Mariei zăcea terminată pe noptieră. Arăta ca un roman siropos, dar poate tocmai de asta aveam nevoie după istoria limbii...
Din camera de alături se auzea un casetofon unde cânta mirele defunct al studentelor la litere, Freddie.
Cartea, muzica aceea şi ploaia s-au înfăşurat în mintea mea.
