Mi s-a tot spus zilele acestea de către diferiţi prieteni că nu există coincidenţe. Ciudat, această afirmaţie a făcut legătura cu o alta, în mintea mea. Aceea că în viaţa fiecăruia dintre noi apare la un moment dat o persoană care ne va fi călăuză pentru o perioadă. Care ne va spune ceva, ne va arăta ceva, ne va influenţa într-un fel în care nimeni altul n-ar fi putut-o face. Un Învăţător.
Îmi amintesc cât a insistat Lorena să citesc "Două sunt porţile visului". Am tot încercat şi n-am reuşit. Apoi, dintr-o dată am deschis-o şi mi s-a părut o carte plină de revelaţii.
A fost o carte care mi-a vorbit despre curajul de a fi buni, deşi asta înseamnă asumarea suferinţei. M-a învăţat că iubirea poate lumina căutările artistului în pădurea întunecată de la mijlocul drumului.
Şi că timpul poate fi modelat atunci când nu se supune dintr-o dată dorinţelor noastre.
Când am terminat lectura, spre sfârşitul unei veri fierbinţi, mi-am dat seama că am parcurs-o având pe planul secund al memoriei o altă carte, aproape uitată, pe care o devorasem în sala de lectură a facultăţii înaintea unui examen de psihologie: "Un experiment cu timpul" de J.W. Dunne.
Cărţile se legau într-un fel şi înrudirea lor era evidentă, dar la nivel profund, fiindcă profeţeau aceeaşi idee, anume că fiecăruia dintre noi visele îi sunt date ca o eternitate personală, un spaţiu nesupus timpului, din fereastra cărora să-şi poată contempla trecutul şi viitorul.
