Aţi citit vreodată o carte împreună cu cineva? E un moment de o intimitate aparte.
Mărturisesc nostalgic: da, am citit cărţi împreună cu cineva. Ne-am citit unul altuia cu glas tare, pe rând.
Ridicam ochii de pe fila plină de semne şi sensuri şi priveam fugitiv chipul de alături, acoperit de o tăcere meditativă, adâncit în reverie…
Dar am citit împreună şi de la distanţă. Cartea, ca un răvaş imens de dragoste, circula între noi şi sorbeam textul pe care ochii dragi l-au sorbit, sau rămâneam îndelung asupra vreunui pasaj subliniat , cugetând la frazele care au impresionat pe înainte cititorul meu.
Îmi amintesc şi revin uneori la cartea Margaretei Atwood, „Asasinul orb”. Este o poveste postmodernă despre trecerea devastatoare a timpului, despre „singura lovitură pe care o putem da istoriei personale, aceea de a o truca, de a o mistifica”.
„Asasinul orb” mi-a confirmat că uneori trebuie să amestecăm realitatea cu Povestea, cu Visul.
Un vis, o poveste pot pune în mişcare angrenajele ruginite ale zilelor în care trăim.
Mai mult, în timpul acestei lecturi, m-am simţit traversând experienţa lui Benjamin Button, am simţit că pot descoperi acea magie ca, pe măsura scurgerii timpului, să întineresc.
Am citit singură „Asasinul orb”.
