Am citit cartea într-o zi şi-o noapte, prin 2001, când tata mai trăia. Apoi a citit-o şi el şi-a spus, "Doamne, Diana, să ţii minte ce-ai citit aici!"
Şi-am ţinut.
Mi-am amintit că substanţa Binelui şi-a Răului se pot amesteca într-o asemenea măsură, încât nici ochii făpturilor cereşti nu le-ar mai desluşi. Ca de multe ori, m-am recunoscut în personaje, curios, pe rând, când în Maestru, când în Margareta...
El, un scriitor dornic să scrie o poveste cum nu s-a mai spus.
Ea, constrânsă a rămâne femeia unui bărbat pe care nu-l doreşte.
Nebunia de a se iubi îi aruncă pe amândoi, ca o imensă forţă centrifugă, în braţele Diavolului.
Pe care ei îl înving, fiindcă iubirea e mai tare ca moartea. Iubind, ei îşi transcend condiţia.
Şi-am mai reţinut, pe vremea când am citit cartea, că dragotea lor s-a sfârşit abrupt, cu mari suferinţe pământeşti, dar că s-a desăvârşit în vis, în Lună...
Atunci mi s-a părut minunat.
Atunci.
