Castaneda. Real?

Ecou la ecou...



Acum câţiva ani am intrat în biblioteca din comună. Eram profesoară şi nu-mi permiteam să cumpăr toate cărţile pe care doream să le citesc. Faptul că în centrul satului, în aceeaşi clădire în care se afla "Căminul Cultural" funcţiona şi o bibliotecă, mi s-a părut un mare noroc.
Înăuntru, în două încăperi vaste, acoperite de praf, dormeau câteva mii de cărţi. Iniţial ar fi trebuit ca volumele să stea pe rafturi, însă cel care era plătit să le îngrijească renunţase să le mai ducă la locul lor: zăceau în teancuri pe lângă pereţi, pe mesele din sala de lectură, pe pervazul ferestrelor... Devenise imposibil să găseşti în felul acesta o carte anume. Dacă doreai ceva de citit puteai scormoni în ceea ce se afla la suprafaţă. Iar "la suprafaţă" erau doar cărţile pe care femeile satului le găseau delicioase pe atunci: romanele Sandei Brown şi alte scrieri tot atât de dulci... Într-un colţ, în acelaşi echilibru curajos ca turnul din Pisa erau cărţile împrumutate de şcolari. M-a apucat disperarea. Bibliotecarul, un student care îşi citea cursurile în timpul cât era plătit de primărie, mi-a dat voie să caut unde poftesc, chiar şi în cealaltă încăpere unde erau ultimele achiziţii... Acolo l-am găsit pe Castaneda. Cine să fi cumpărat asemenea cărţi? Probabil fuseseră luate la grămadă.



"Povestiri despre Putere" a fost volumul pe care l-am citit primul. Apăruse la RAO în 1995. Nu ştiu cum am pornit la lectură cu ideea că este un roman fantastic sau un SF, dar am realizat apoi că se vrea a fi o relatare non-ficţională a experienţei trăite de autor, Carlos Castaneda, profesor doctor în antropologie.
Şamaismul m-a interesat întotdeauna, dar Castaneda nu dorea să-l descrie, ci să-l experimenteze. Povestea devenea tot mai întunecată.



Nu m-ar fi deranjat, genul acesta e pe gustul meu, însă din paginile cărţii evapora ceva cu adevărat ostil. Am terminat primul volum, l-am început pe următorul. Împresia de respingere pe care o resimţeam faţă de aceste scrieri era tot mai mare. Deşi la bibliotecă se aflau zece cărţi ale autorului, am renunţat la ideea unei lecturi integrale.



După un timp am aflat de controversa legată de opera lui Castaneda, de acuzaţiile care i s-au adus şi anume că "observaţiile" despre practicile şamanice sunt pure invenţii.



Acum, la doisprezece ani de la moartea autorului, Tensegrity tinde să devină un mod de viaţă.



Scrierile lui Castaneda nu le pot include între "cărţile dragi", dar nutresc în secret ideea că autorul n-a imaginat nimic şi tărâmul îngrozitor al "celeilalte realităţi" există cu adevărat...

Auriu medieval

Unele cărţi sunt legate de nevăzute fire. Citind-o pe una, te gândeşti la cealaltă. Aşa mi s-a întâmplat cu "Vise despre trandafiri şi flăcări" de Yvind Johnson şi "Alesul" de Thomas Mann, ca şi cum cele două volume ar face parte din aceeaşi frăţie secretă.
L-am iubit pe Urban Granier ( cum altfel? ), dar Gregors inspira mai mult admiraţie... Poate şi puţină teamă?



Iar călugărul Clemens, cel care relatează povestea Alesului, naratorul, m-a dus cu gândul la Adso din Melk, pentru că scriau din aceleaşi motive: dincolo de "marea trecere", păstrarea numelui.

Imaginea cu volumele de azi vine de aici.

Dunărea revărsată

Prin nu ştiu ce asociaţie de idei, tot privind inundaţiile şi nenorocirea ce a lovit Moldova, mi-a venit în minte romanul "Dunărea revărsată" al lui Radu Tudoran. De la această carte mi-am amintit-o pe cealaltă, "Fiul risipitor", care concurează, în opinia mea, pentru titulatura de cel mai iubit roman românesc.
Am căutat imagini pe net, iat-o pe cea care îl înfăţişează pe autor, un adevărat romancier, ca şi Cezar Petrescu; ei au scris pe gustul publicului, e adevărat, dar asta nu înseamnă că au scris liteartură comercială.
Radu Tudoran a scris Cărţi. Am avut surpriza să le găsesc aproape pe toate într-o singură imagine, care mi-a plăcut şi pe care o vedeţi mai jos.
Dar, dacă vreţi să aflaţi de unde am fotografia, intraţi aici
şi-o să descoperiţi o bibliotecă imensă care mi-a tăiat respiraţia.

Labirintul întunecat

La începutul lui octombrie citeam în curtea interioară a casei din Cluj. Citeam despre soarele cald din insula Creta şi despre grupul de turişti care s-a rătăcit în labirint. De fapt e Labirintul în care fiecare dintre noi suntem rătăciţi dintotdeauna...



Lumina trecea de zidurile din jur, vântul îmi întorcea filele cărţii. Durrel ştia cum să ajungă în zona inimii de unde nu se mai poate şterge. Chiar cu acest roman - "Labirintul întunecat"- despre care se spune că e mai mult un exerciţiu de scriere, o joacă a autorului.



Mă gândeam, pe măsură ce înserarea cuprindea oraşul de dincolo de grădina mea secretă, că labirinturile de care nu ştim ne înghit paşii, iar întrebările capcană la porţile Tebei sunt specialitatea destinului nostru...

Înainte de-a intra înăuntru, înainte ca prima stea să răsară, mi-am notat pe caietul de pe genunchi:

"În "Cefalu" apare fascinanta idee că realitatea se poate schimba în funcţie de expectanţe. Imaginaţia noastră - formată din cuvintele şi trăirile noastre - modifică fenomenele şi structura realităţii. În labirint fiecare personaj a găsit un deznodământ determinat de credinţele proprii.

Fearmax a fost, într-adevăr, mâncat de Minotaur! "

Later edit: O imagine cu volumele lui Lawrence Durrel şi cartea fratelui său, Gerald, de la Marele Stat Major Al Cărţilor

Alexandria din Cluj

Pe la mijlocul lunii mai am cerut de la bibliotecă Lawrence Durrel, "Cvartetul din Alexandria". Auzisem că era bine să citeşti titlurile pe care domnul profesor Vlad le pomenea la cursuri, fiindcă avea obiceiul trăsnit de-a renunţa la subiectul tras cu mâna tremurândă pentru ca să întrebe ceva de genul " Şi ce părere aveţi domnule student despre personajul cutare?" sau "V-a plăcut felul în care naratorul anonim se dezvăluie în al patrulea volum devenind personaj?"

M-am gândit că am timp să citesc până-n sesiune (douăsprezece examene mari şi late ) măcar câteva romane pe care mi le notasem pe la cursuri. Când bibliotecara mi-a pus în faţă patru volume pentru un singur titlu, mi-a pierit entuziasmul. Păi, da, era un cvartet... Justine, Balthazar, Mountolive, Clea. Am citit în sala de lectură, în chioşcul părăginit din grădina facultăţii, la cămin în patul deformat, stând cu picioarele pe pereţi, sau în grădina botanică.

Uneori ridicam ochii de pe pagina cărţii şi priveam viermuiala oraşului în plin avânt economic după revoluţie. Buticari, mici întreprinzători, afacerişti dubioşi, pieţari care "făceau" Turcia; magazinele "de second" abia apărute, standuri unde se vindeau casete şi oameni mulţi, mii de oameni veniţi la Eldorado, la Caritas.

"Nu pui şi tu bursa la Caritas?" mă întrebau din când în când colegele. "Nu". N-aveam timp să stau la coadă zile întregi, să dorm pe trotuar cu un carton sub şezut printre visătorii naţiunii. Eu citeam.

Îmi notam într-un caiet tot felul de citate şi asta îmi lua o groază de timp, dar nu suportam ideea de-a le pierde.

După sesiune am plecat acasă cu cinci cărţi împrumutate pe vară: "Cvintetul din Avignon".

Durrel era exotic, fascinant, cosmopolit. Uneori mi se părea că scrie despre mine. Adeseori regăseam gândurile mele rostite de un personaj sau altul. Dar mai ales Clujul, Clujul acelor ani era o Alexandrie.

Fowles: plăcerea de-a te rătăci

Am citit prima carte de Fowles în vacanţa de după terminarea liceului. Întâmplarea a făcut să fie "Magicianul". La început mi-a părut fascinantă, dar apoi am pierdut rând pe rând firele narative. Conchis, magicianul, îmi juca feste şi mie, nu doar bietului Urfe. Am terminat volumul uşor dezamăgită, aveam senzaţia că m-am plimbat pe poteci care nu duceau nicăieri. A fost greu de digerat şi aveam să constat asta şi în legătură cu celelalte cărţi ale autorului.



O prietenă mi-a recomandat "Colecţionarul" cu un zâmbet complice. Mi-am spus că pot încerca încă o dată. Dacă urmăreşti doar deznodământul, "Colecţionarul" e simplă. Miranda e un fluture pentru nebunul care o sechestreză. Nu mai poate scăpa, iar finalul romanului îţi dă senzaţia că ea e doar prima piesă a colecţiei. Totuşi, cu rafinament, Fowles îţi strecoară în minte o întrebare: Cine e de fapt colecţionarul? Cine e victima? Miranda? Sigur? Sau poate lucrurile nu stau tocmai aşa...



Deja prinsesem gustul pentru romanele lui Fowles. Ştiam că nu sunt o lectură "de agrement", că naraţiunea cu mai multe planuri, ambiguă uneori, uneori îndrăzneaţă, te face părtaş la construcţia conţinutului într-o măsură mai mare decât ai dori.
"Iubita locotenentului francez" m-a scos din sărite. M-a enervat, dar am citi-o. Nu mi se părea fair-play din partea autorului să se joace cu atâtea variante de sfârşit! Am hotărât că nu-mi place Fowles.

Dar am citit şi "Daniel Martin" şi "Mantissa" şi "Omida". Fowles te ia de mână, te duce în pădure şi te părăseşte acolo. Trebuie să te descurci singur. M-a intrigat, dar m-am trezit că mă gândesc la cărţile lui mult timp după ce le-am terminat, că-mi amintesc imagini, locuri, personaje, ca şi cum ar fi făcut parte din viaţa mea.

Plimbări prin pădurea narativă

L-am găsit pe Umberto Ecco în drum spre facultate, într-o dimineaţă când plecasem mai devreme din cămin. Mă aştepta liniştit pe o tarabă plină de cărţi. Auzisem de el, dar nu apucasem să citesc nimic. Era o carte foarte scumpă pentru bugetul meu de atunci. Am întors-o pe-o parte, pe alta, dar n-am îndrăznit să mă târguiesc. Aveam să scot banii din buzunar până la urmă, aveam să rup suma din bursa pe care o încasasem cu o zi înainte. M-am gândit că probabil n-aveam să mai mănânc decât iaurt şi cornuri două săptămâni, dar merita...
Şi am citit "Numele trandafirului" în patul din cămin, la sala de lectură, pe scările de piatră ce coborau spre sala Eminescu, în fiecare clipă liberă, în fiecare pauză... Mi s-a părut fascinant şi n-am regretat investiţia.

Apoi am găsit "Pendulul lui Foucault". Eram deja în anul doi, sesiunea de vară bătea la uşă. Eu însă petreceam mult timp în compania templierilor. Pe atunci mă mutasem în gazdă la mătuşa Iulia şi citeam în grădină pe-un scăunel. Vântul întorcea filele cursurilor mustrându-mă, iar eu mă pierdeam în labirint.

Mixul de aventură şi călătorie culturală, escapadele intertextuale mi s-au părut de atunci combinaţia de succes pentru un text literar. Domnul profesor Vlad, care ne preda teorie literară, îl iubea pe Ecco, întrucât ne citea lungi fragmente din "Şase plimbări prin pădurea narativă". Da, Ecco era lingvist şi nu înţelegeam cum mai avea timp de altceva, de semiotică!, de lingvistică şi alte drăcovenii, de vreme ce ţesea naraţiunea unor asemenea romane.

Mult mai târziu am citit "Insula din ziua de ieri" şi "Misterioasa flacără a reginei Loana". Atunci am fost prima dată oarecum dezamăgită de Ecco. Şi nu pentru că, aşa cum s-a spus, ar fi suferit influenţe din partea lui Borges ( "Memoria lui Shakespeare" ) sau a lui Fowles ( "Mantissa" ), ci pentru că încărcătura de trimiteri culturale nu mai servea dezvoltării naraţiunii din roman. Era povestea recâştigării identităţii, era o călătorie spre sinele cel mai ascuns al personajului principal, dar nici cu această justificare nu puteau fi eliminate unele redundanţe.

Am rămas totuşi cu o întrebare la sfârşitul cărţii: cât din noi înşine rămâne pur, neschimbat, de-a lungul vieţii? Cât se pierde prin şlefuire, prin adaptare, prin educaţie?

Acum caut "Baudolino".