Când am citit prima oară „Dragostea în vremea holerei” eram alt om. Bineînţeles că doi oameni nu citesc niciodată la fel, din cauza experienţelor diferite pe care le-au trăit, a educaţiei, a gustului. Dar nici măcar acelaşi om nu percepe de două ori la fel aceeaşi carte. Lectura e alta, în funcţie de starea de moment a sufletului. Un profesor de
La prima lectură a acestei cărţi am mâncat un fruct exotic, ceva fantastic, asemănător pepenelui galben, dar cu un parfum diferit şi mult mai puternic.
Aşa cum ploile de sfârşit de lume pe care le-am trăit în timp ce mă ciocneam de „Un veac de singurătate” mi-au rămas în minte asociate cu Macondo, la fel gustul acelui fruct nu-l voi mai pierde şi-l voi regăsi la primele rânduri în care se vorbeşte despre Juvenal Urbino.
Obişnuiam să scriu însemnări într-un caiet în timpul lecturilor. Unele vor apărea aici. Altele, nu.
Ceea ce regret este că de la prima lectură eu m-am schimbat. Am citit alte şi alte cărţi. Am citit de exemplu cărticica lui Frederic Beigbeder „Dragostea durează trei ani”. Nu întrebaţi de ce. De ce câteodată ne uităm seara, când venim de la lucru, la unul din acele seriale care nu ne cer efort de gândire şi unde un public nevăzut ne atenţionează că trebuie să râdem?
Cărticica respectivă nu m-a făcut să râd, dimpotrivă, m-a întristat. Şi de ce vorbesc acum despre ea? Iertată să-mi fie comparaţia: fiindcă cinicul Beigbeder, prin vocea lui Marc Marronnier este opusul lui Florentino Ariza.
Mă bucur mult că am recitit povestea Ferminei Daza. Poate reuşesc să învăţ secretul de a fi iubită jumătate de veac.
