Mi-a plăcut mult „Piciul”, nu doar pentru că la vârsta aceea citeam cu aviditatea celui care obţine greu o carte, nici pentru că Arkadi şi Boris Strugaţki sunt nişte maeştri, nici pentru că e S.F. - adică noutate + suspans, ci din toate aceste motive la un loc şi ceva în plus…
Nu e cel mai bun roman al lor, nu e cel mai bun roman de acest gen, dar, chiar dacă acţiunea pare liniară, fără artificii spectaculoase, cei doi autori deţin magia necesară pentru a te ţine captiv în lectură până la sfârşit.
Dincolo de povestea S.F., eu, adolescenta ce eram pe atunci, am citit şi o poveste de dragoste.
O poveste de dragoste în care Piciul era copilul unei familii fericite. O familie cum visam de pe atunci - plină de tandreţe, veselie, joacă şi voie bună, unde alintul e la el acasă şi „greieraşii dorm pe cuptoraş”.
Mini-romanul fraţilor Strugaţki descrie momentul dificil al contactului cu alte inteligenţe dintr-un unghi special şi neaşteptat.
